Coloana sonora meticulos aranjata a filmului lui Alfred Hitchcock, Rear Window (1954), contribuie in mod direct la unitatea filmului. Teoreticiana Elisabeth Weiss a constatat ca coloanele sonore ale lui Hitchcock au fost deosebit de creative in acele filme (Lifeboat – 1944, Rope – 1948, Dial M for Murder – 1954 si Rear Window) in care regizorul a avut de-a face cu un spatiu foarte restrans: „Avand stabilite niste limite vizuale atat de stricte, Hitchcock foloseste sunetul intr-un mod extrem de creativ, de multe ori depinzand de el pentru a crea tensiune“. In alte filme, Weiss noteaza ca Hitchcock „creaza tensiune intre ceea ce este intr-un cadru si ceea ce este in afara lui. In filmele cu un singur decor, el creeaza tensiune intre spatiul delimitat de decor si cel din afara lui“. Ingeniozitatea coloanei sonore pentru Rear Window, poate cea mai buna realizare a lui Hitchcock, i se datoreaza, probabil, limitarilor pe care si le-a impus in film. Fortandu-se sa respecte unitatea de spatiu in felul in care a facut-o, limitandu-si campul vizual, Hitchcock a devenit mai dependent de sunet si, prin urmare, l-a folosit mai creativ. Mai mult, sunetele pe care el le-a folosit, toate incidentale decorului, servesc doar pentru a adanci si mai mult notiunea de constientizare a locului.
Coloana sonora a Rear Window este formata aproape in intregime din sunete incidentale. Muzica pe care o auzim in film provine din complexul de apartamente in care locuieste Jeff (James Stewart). Hitchcock triseaza putin cu tema de jazz care deschide filmul si care pare, la fel ca orice alta tema folosita pe generic, ca se aude din afara actiunii filmului. Dar pe masura ce filmul progreseaza, Hitchcock da muzica tot mai incet si in cele din urma dezvaluie provenienta ei ca fiind radioul compozitorului care locuieste in complexul de apartamente in care se desfasoara intreaga actiune a filmului.
Astfel, coloana sonora a lui Hitchcock contribuie la unitatea fonetica a filmului legand impreuna vecinii chiar si atunci cand acestia sunt separati vizual unul de altul, prin introducerea sunetului dintr-un anumit apartament in imaginea care prezinta altul. Un alt mod prin care coloana sonora a lui Hitchcock contribuie la unitatea filmului este prin punerea in echilibru a scenelor si a proportiilor. Multe scene sunt coregrafiate, vizual, dupa coloana sonora. Spre exemplu, Jeff ajunge la mancarimea de sub ghipsul care ii imobilizeaza piciorul tocmai in momentul in care cantareata de opera atinge partea de sus a gamei sale. Practic, toate scenele cu Miss Lonelyhearts prezinta videoclipuri muzicale de acest gen. Dar ritmurile cele mai staruitoare din film sunt adesea cele care amesteca muzica cu alte sunete din cartier, ceea ce criticul James Naremore numeste drept „aproape o simfonie de efecte si muzica diegetica“.
Hitchcock acorda cea mai mare atentie pana si celor mai mici sunete din filmele sale. Actrita Teresa Wright a remarcat in timpul filmarilor la Shadow of a Doubt (1943) ca „daca un actor isi torsnea degetele acesta nu era doar un trosnit inutil, ci avea un ritm, avea un model muzical atasat – era ca un refren, fie ca cineva se plimba sau fosnea o hartie sau rupea un plic sau fluiera, fie ca era un falfait de pasare sau un sunet extern, acesta era atent orchestrat de el. Isi inregistra efectele sonore la fel cum un muzician compune pentru instrumente“.
