„Muzica pop este singura referinta culturala pe care o mai avem in comun“ (Allison Anders in Romney & Wootton, 1995)
Influenta muzicii pop asupra industriei filmului a facut subiectul multor discutii. Acesta nu este un fenonem nou; inca de la sfarsitul anilor `60 a devenit tot mai vizibil. Sunt multe exemple de filme care poarta numele unor piese pop, dar inca sunt putine exemple de melodii pop care sa fi influenta scenarii de film. Acum exista o generatie intreaga de cineasti care au crescut cu muzica pop. Multi regizori contemporani au comentat cu privire la importanta muzicii in procesul de realizare a unui film: „Se poate argumenta ca muzica este sufletul filmului“ (Alan Rudolph in Romney & Wootton, 1995); „Cred ca m-am decis sa fiu regizor in momentul in care am adaugat o bucata muzicala filmului“ (Penelope Spheeris in Romney & Wootton, 1995); „Filmele mele sunt foarte influentate de muzica. Sufletul lor vine de la muzica. Cand imi scriu scenariile ascult muzica. Este principala mea sursa de inspiratie“ (Greg Araki in Gdula, 1999).
Regizori precum Martin Scorsese, Quentin Tarantino si Paul Thomas Anderson isi selecteaza melodiile pe care le utilizeaza in filme in timpul dezvoltarii scenariului si in unele cazuri acestea sunt cuprinse in scenariu. Tarantino a discutat despre modul in care el incearca sa gaseasca melodia adecvata pentru genericul de inceput inca inainte de a scrie scenariul: „Ascult muzica si incerc sa imi imaginez o scena din ea“ (Tarantino in Romney & Wootton, 1995).
The Graduate (1967) a fost extrem de influent in utilizarea muzicii pop pe coloana sonora. Filmul este o comedie despre un absolvent inocent care se trezeste instrainat si este exploatat si sedus de mama unuia dintre prietenii sai. A fost descris ca fiind primul hit hollywoodian care dispune de o coloana sonora realizata de un star rock. Simon & Garfunkel erau un duo popular in momentul in care a fost realizat filmul, iar muzica prezentata in film este formata, in principal, din melodii pre-inregistrate, care circulau pe scara larga inainte de lansarea filmului. Paul Simon a compus melodiile, dar creditele de inregistrare sunt impartite cu Art Garfunkel. Se pare ca, odata cu acest film, practica de a lucra cu muzica deja populara a afectat dramatic felul in care se utilizeaza muzica in versiunea finala a filmului. In timp ce Simon a fost angajat sa compuna coloana sonora, regizorul Mike Nichols se folosea deja de materiale existente pentru locurile in care trebuia sa fie coloana sonora: „El a decis ca acel material era absolut necesar, astfel incat singura piesa noua care si-a mai facut loc pe coloana sonora a fost Mrs. Robinson“ (Simon in Knobloch, 1997).
Interesant este ca muzica lui Simon si Garfunkel este prezentata, in principal, non-diegetic si in izolare fata de alte sunete din film, in timp ce muzica incidentala, compusa de muzicianul de jazz Dave Grusin este folosita diegetic. De-a lungul filmului, melodiile scot in evidenta trasaturile de caracter ale lui Benjamin (Dustin Hoffman). Versurile celor doua piese principale utilizate, Sounds of Silence si Scarboro` Fair, amplifica starile si temele filmului. Sounds of Silence apare in timpul genericului de inceput al filmului, unde versurile bantuitoare ale melodiei intaresc instrainarea lui Benjamin fata de mediul sau, in aeroport. Acelasi cantec este folosit mai tarziu intr-o scena de montaj, care incepe cu Benjamin plutind pe o saltea la piscina si se incheie cu el in pat cu Mrs. Robinson (Anne Bancroft); in timpul acestei scene functioneaza ca un motiv pentru retragerea sa. In alta parte, melodia Scarboro` Fair actioneaza ca un monolog interior pentru Benjamin. In ultima treime a filmului, felul in care este utilizata muzica se schimba si Nichols foloseste intertitluri derivate din melodiile lui Simon. Dupa cum noteaza Susan Knobloch:
„Alegerea lui Paul Simon pentru realizarea coloanei sonore a The Graduate a stabilit o relatie intre muzica si film – bazata pe ideea ca ceva important pentru imagine exista independent de ele“.
