Three Colours: Red a fost ultima colaborare dintre regizorul polonez Krzysztof Kieślowski si compozitorul Zbigniew Preisner. Acesta a fost, de asemenea, si ultima parte dintr-o trilogie cinematografica bazata pe idealurile revolutionare franceze de libertate, egalitate si fraternitate, asa cum sunt simbolizate in tricolorul francez. Cele trei filme (care includ si Three Colours: Blue, 1992, si Three Colours: White, 1993) exploreaza aceste idealuri nu pe o scara larga comuna, ci la un nivel foarte intim – modul in care acestea se raporteaza la individ.
Pentru a analiza stilul si continutul filmului Red trebuie intelese caracteristicile definitorii ale filmelor de fictiune semnate de Kieślowski, care rezulta din fascinatia lui pentru moralitate, spiritualitate si metafizica. El a spus despre lucrarile sale ca „poate incearca sa capteze sufletul. In orice caz, un adevar pe care eu nu l-am gasit“. Acesta este planul care l-a inspirat pe Kieślowski sa minimalizeze suprafata narativa cu scopul de a evita tratamentul facil si superficial a ceea ce este de multe ori misterios, irational si complex. In acelasi timp, aceasta abordare invita publicul sa se uite mai adanc in subtextul filmului, si este predominant aici faptul ca sunt avute in vedere cele mai profunde teme si idei. Dupa cum insusi Kieślowski a comentat, „lucrurile sunt foarte rar spuse direct in filmele mele. De foarte multe ori tot ceea ce este mai important se intampla in culise, nu la vedere“.
Red este un model frumos de adevar spus numai pe jumatate, aluzie si subtilitate comunicativa. Si, in timp ce directia narativa, pe de o parte, pare nesigura, filmul progreseaza cu scop mistic. Aceasta calitate se realizeaza atat prin directie insinuata si dezvoltare in straturile sub-narative ale filmului, cat si prin repetarea temelor, ideilor, incidentelor si semnelor care impreuna produc un discurs filmic dezvoltat. Dupa cum explica Kieślowski:
„Scopul este de a capta ceea ce se afla in noi, dar nu exista nicio modalitate de a filma acest lucru. Te poti doar apropia… Literatura poate realiza acest lucru, dar cinemaul, nu. Nu poate pentru ca nu are mijloacele adecvate. Nu este suficient de inteligent. Prin urmare, nu e indeajuns de echivoc. Cu toate acestea, in acelasi timp, fiind prea explicit, este si prea ambiguu“.
In parte, este datorita acestui paradox ca aportul lui Preisner se ridica mai presus de practicile conventionale in realizarea coloanelor sonore pentru filme. Relatia traditionala dintre muzica si imagine este una care a fost numita „implicare reciproca“, care reflecta tendinta muzicii de a sublinia ceea ce este deja evident in alte medii filmice. Desi acest rol nu exclude compunerea unei muzici interesante si captivante, exagerarea rezultata (sau, asa cum compozitorul austriac Hanns Eisler o numeste, „hiperexplicitate“) poate fi complet nepotrivita pentru subiecte complexe. In cazul Red, aceasta problema este evitata in parte, deoarece Preisner doar ocazional foloseste muzica peste deja minimalizata suprafata narativa a dramei. La un nivel sub-narativ, el face mult mai mult; cu toate acestea, celelalte canale ale discursului filmic cu care muzica interactioneaza sunt adesea atat de subtile in comunicarea lor conotativa incat efectul global combinat ramane subevaluat. De-a lungul filmului, Preisner isi imbina abil muzica cu straturile sub-narative, atat in interiorul, cat si in afara universului diegetic, combinand-o incalcit si sinergetic cu o varietate de medii filmice. Rezultatul este un limbaj filmic de o sensibilitate remarcabila.
