Odata ce Pedro Almodóvar a inceput sa urmareasca forme tot mai complexe si mai eliptice de naratiune in filme precum Todo sobre mi madre (1999) si Hable con ella (2002), muzica ferventului sau colaborator Alberto Iglesias a preluat frecvent rolul a ceea ce compozitorul francez Michael Chion numeste „masina spatiu-timp“. In Todo sobre mi madre, cand fiul sau Esteban intra in moarte cerebrala dupa ce este lovit de o masina, Manuela, o asistenta care se ocupa de transplantul de organe, isi da acordul ca organele acestuia sa fie donate. Ca si in La Flor de Mi Secreto (1995), muzica este absenta din scenele cele mai chinuitoare din punct de vedere emotional. Aici coloana sonora revine pentru a da coerenta unui montaj extins care acopera ore intregi si o serie de trasee pe masura ce inima lui Esteban calatoreste dincolo de corpul sau de la o sala de operatie din Madrid, intr-o lada frigorifica, in susul si in josul coridoarelor de spital si in elicoptere si avioane pana la destinatarul sau din A Coruña, in nord-vestul Spaniei.
Pe un fond traditional in stil acompaniamental – note de bas solid deprimante si acorduri regulat distantate – o vioara solo, un clarinet si un pian ofera o melodie mai cromatica si mai putin stabila, cu putine puncte de odihna si eliziuni ale frazelor, care sugereaza actiunea si miscarea. Aproximativ 30 de minute mai tarziu, aceeasi tema revine cand Manuela urmareste piesa de teatru „Un tramvai numit dorinta“ in Barcelona. Aici se face o aluzie clara la scena mortii lui Esteban. Dupa o excursie de ziua sa, alaturi de mama, pentru a vedea aceeasi piesa de teatru in Madrid, Esteban fuge in strada pentru a cere un autograf actritei care o interpretase pe Blanche Dubois. In noua sa forma, tema muzicala recurenta evidentiaza o continuare a repetitiei in timp ce Blanche, pe scena, striga, „unde este inima mea“, o evocare a calatoriei pe care inima lui Esteban o urmeaza spre noua sa gazda si un laitmotiv muzical legat mai putin de un personaj anume decat de natura exemplara a calatoriilor Manuelei pe parcursul filmului, ca purtator si provocator al unui liant sincer si datator de viata intre oameni.
Perspicacitatea lui Iglesias si utilizarea de laitmotive – el le-a descris ca fiind „axe de memorare si elemente utilizate pentru a imparti si structura timpul general al filmului“ – rezoneaza cu ideea lui Michael Chion, in timp ce recunoaste in mod explicit rolul lor in ghidarea constructiei de sens a spectatorului dincolo de desfasurarea mult mai liniara a naratiunii vizuale.
http://youtu.be/BDTHDVT6jy8
