Winter Light (1963)

In documentarul lui Vilgot Sjöman din 1962, Ingmar Bergman Makes a Movie, Bergman ofera argumente ferme impotriva utilizarii muzicii in film:

Daca pornesti de la principiul ca filmul este ritm si ca in aceasta privinta este similar cu muzica, atunci este aproape intotdeauna gresit sa folosesti muzica in filme. Asta ar fi ca si cum ai adauga muzica la muzica. Prin urmare, trebuie cautate alte acompaniamente acustice. Exista un principiu care trebuie sa fie cel decisiv: ar trebui, in toate cazurile, sa fie rar. Sunetele alese trebuie sa fie evocatoare: acestea trebuie sa trasmita publicului un sentiment inconstient care inconjoara sentimentul principal creat de imagini.

Aceasta declaratie destul de uimitoare poata fi vazuta ca o reactie la abuzul de muzica facut de Hollywood-ul traditional, dar este, de asemenea, o reflectare a filmului la care Bergman lucra in acel moment. Winter Light (1963) este un film fara alta muzica decat imnurile religioase cantate, sincronizate aproape in timp real si cu efecte sonore sugestive. Filmat imediat dupa ce scenariul pentru Winter Light a fost terminat, dar inainte de inceperea filmarilor, Ingmar Bergman Makes a Movie ofera perspective fascinante asupra felului in care sunetul si linistea, „celelalte acompaniamente acustice“, interactioneaza chiar inainte ca primul cadru sa fie filmat. Bergman descrie dialogul dintre Tomas, un preot care si-a perdut credinta, si depresivul Jonas, un pescar si un tata care cauta ajutor. Cand i se cere sa ofere detalii cu privire la pozitionarea camerei, Bergman in schimb revine la abordarea sunetului. El descrie cum, dupa plecarea lui Jonas, zgomotul de fundal dispare complet. Tacerea absoluta ar trebui sa frapeze publicul, deoarece acesta nu este obisnuit cu asa ceva. Linistea este intrerupta de Tomas care spune: „Doamne, de ce m-ai parasit?“ Chiar daca rezultatul final difera in multe privinte fata de scenariu, conceptia sonica a lui Bergman a ramas neschimbata. Bergman a folosit traditionalele orchestre de coarde in multe din filmele sale, uneori cu un efect comic, probabil, neintentionat, ca de exemplu cantaretul la timpane din The Passion of Anna (1969) sau pianistul din Face to Face (1976). Dar linistea este, prin comparatie, profund frapanta.

Declaratia negativa la adresa muzicii facuta de Bergman in 1962 a fost contrazisa in aproape toate filmele sale de dinainte si de dupa Winter Light. Muzica a fost prea importanta pentru el personal si se incadra in temele sale narative predominante: cautarea lui Dumnezeu si tacerea lui Dumnezeu; bataliile duse in interiorul unei relatii heterosexuale; conflictele copilariei; si nu in ultimul rand, realizarea de arta, fie ca este vorba de teatru, literatura, poezie, muzica sau arte vizuale. Aceste teme se repeta mereu, de la primul sau film, Crisis (1946), pana la Saraband (2003). Ele sunt realizate mai putin prin actiune decat prin dialog si imagini iconice care iti taie rasuflarea, de multe ori prim-planuri. Si au dominat viata lui Ingmar Bergman, dupa cum este documentat in numeroase articole si interviuri.