Exista putini regizori al caror stil sonic pare mai usor de caracterizat decat cel al lui David Lynch. Sunetul si muzica sunt o parte la fel de proeminenta in filmele sale precum culoarea, lumina sau miscarile de camera. Elementele audio si cele vizuale coopereaza pentru a construi universuri suprarealiste de naratiuni neliniare si realitatile suprapuse din visele lui Lynch, iar combinatia este de obicei perceputa ca fiind extrem de deconcertanta. Desi validitatea unui autor cinematografic, ca sa nu mai vorbim de audiovizual cinematografic, ca un concept analitic ramane extrem de discutabila, in cazul lui David Lynch este coplesitor de evident stilul sonic personal. In plus, acest stil este considerat atat de inovator, incat se spune ca ar reinnoi cinematografia prin intermediul sunetului.
Numele David Lynch a ajuns sa denote o audiovizualitate de vis, dar stranie. O cronica online la filmul lui Lynch din 2006, Inland Empire, subliniaza rolul pe care semnatura de design de sunet a regizorului il joaca in destabilizarile spatio-temporale si psihologice ale filmului, dar nu descrie alte caracteristici ale semnaturii de sunet. Intr-un mod similar, Freddy Rupert mentioneaza coloanele sonore alarmante ale lui Lynch ca avand o influenta majora asupra albumului New Love al trupei Former Ghosts: „Poti utiliza ceva atat de dulce si un sunet nostalgic pentru a ilustra ceva extrem de deranjant“. Nostalgic si chiar dulce, totusi gol, tulburator si amenintator… oricat de vagi ar fi aceste caracteristici, toate il descriu fara indoiala pe Lynch. Este remarcabil faptul ca in timp ce stilul sonic imbratisat de David Lynch este atat de singular si recognoscibil, acesta a fost descris in cei mai generali termeni. Artistul insusi ramane evaziv atunci cand descrie contributia pe care muzica o are in filmele sale. El comenteaza doar pe seama potentialului muzicii de a trece barierele: „Muzica deschide usi, pentru ca pana si un mic sunet sau o secventa de note iti pot da o idee pentru o poveste“. Sunetul, spune Lynch, este „aproape ca un drog… te afecteaza imediat“.
David Lynch are un interes deosebit pentru muzica, lucru care se observa in obiceiurile sale de filmare. Muzica se aude in timpul repetitiilor pentru a aduce actorii intr-o anumita stare de spirit, necesara pentru interpretarea rolurilor, si el insusi asculta muzica la casti in timpul filmarilor pentru ca il ajuta sa se concentreze pe proiect. Lynch a fost responsabil de designul de sunet pentru toate filmele sale si a compus muzica suplimentara pentru cele mai multe dintre ele. Compozitiile muzicale au devenit tot mai importante in cariera sa, cu trei albume care nu au legatura cu filmele sale si un numar mic de single-uri lansate in ultimii ani. Nu intamplator, inceputul Blue Velvet (1986) se invarte in jurul unui personaj care gaseste o ureche taiata. „Oamenii ma numesc regizor“, spune Lynch, „dar eu cred ca sunt mai mult un om de sunet“.
Muzica si sunetul joaca un rol important in implicarea publicului in universul lynchian. Daca modul complex si destabilizant in care Lynch utilizeaza naratiunea cinematografica si medierea creeaza ambiguitate si stranietate, coloanele sale sonore intensifica acest efect pana la un nivel care uneori frizeaza insuportabilul. Design-ul de sunet este de obicei hapait si uneori de-a dreptul tulburator cu scartaielile, zgomotele si bazaitul sau – fisurarea unui bec intr-o camera plina de prostituate este oribil de discordanta. Si mai surprinzator, Inland Empire este prima productie majora a lui Lynch in aproape doua decenii care nu are o coloana sonora semnata de Angelo Badalamenti, dar cu toate acestea melodiile raman un element fundamental pe coloana sonora, rupand tensiunea cauzata de perioadele lungi de sunete atmosferice, in special atunci cand prostituatele izbucnesc in interpretarea melodiei The Locomotion inainte de a disparea ca prin magie sau pe genericul de final al filmului.
Genericul de inceput, pe de alta parte, incepe cu o lumina stralucitoare, care seamana cu un puternic fascicul de lumina de proiector, straluncind pe ecranul negru. Fascicolul proiecteaza literele din titlul filmului, facand ca acestea sa iasa din intuneric. Literele par sa se miste inainte. Strans sincronizat cu aceasta lumina si cu literele care avanseaza auzim un bubuit industrial – mecanic puternic, care creeaza un efect straniu, conferind materialitate luminii. Sunetul este tipic experimentelor lui Lynch in a estompa granitele dintre efectele de sunet si muzica si a crea sunete metalice dure a caror sursa finala ramane necunoscuta.
Mai multe din aceste elemente stilistice pot fi gasite in secventele de inceput din cele doua filme regizate de Lynch anterior, Lost Highway (1997) si Mulholland Dr. (2001). (Toate aceste trei filme formeaza un triptic liber si, prin urmare, merita luate in considerare impreuna). Tropul ecranului intunecat strapuns de un fascicul de lumina poate fi gasit in secventa de generic a Lost Highway. Imaginea de deschidere consta intr-un drum cufundat in intuneric total de-a lungul caruia camera de filmat, atasata de parta frontala a unei masini, se deplaseaza cu viteza mare, drumul fiind luminat doar de farurile masinii. (Directia luminii in aceasta secventa de generic este, totusi, diferita de cea din Inland Empire).
http://youtu.be/8lOooiKDKkI
