La suprafata, coloana sonora a filmului Kill Bill: Vol. 1 (2003) nu prea pare sa aiba consistenta in selectia muzicala, compozitie sau efecte. Tema principala a filmulului, Bang Bang (My Baby Shot Me Down) – de Nancy Sinatra, nu este substantial repetata, iar stilul muzical nu se regaseste in celelalte selectii, cel putin pana la genericul de final. (Intro-ul soloului bizar de chitara se aude din nou pentru scurt timp cand Mireasa (Uma Thurman) ajunge la restaurantul de taitei al lui Hanzo din Okinawa). Singura legatura pe care o are cu muzica ce se aude in timpul actiunii principale – o conexiune destul de fragila – este cu Ciobanasul Singuratic al lui Gheorghe Zamfir, auzita in mod repetat mai tarziu. Bang Bang (My Baby Shot Me Down) si Ciobanasul Singuratic sunt doua viniluri clasice devenite cult, fie ca LP (Sinatra), fie ca single cu 45 rpm (Zamfir). Fiecare induce clar o stare de spirit de jale – cel putin intr-un mod muzicologic conventional, in sens vestic – cu o voce melodica solo lenta in cheie minora, fie vocal sau instrumental, si cu acompaniamentul de inceput centrat pe o diagrama arpegiata de chitara. Zamfir este acompaniat de James Last Orchestra, a carei aranjamente de o remarcabile precizie pe sectiunea de trompeta ies in evidenta pe masura ce piesa evolueaza.
Ambele melodii sprijina rolul Miresei, vocea/instrumentul solo tanguitor care ii insoteste povestea in momente cheie pentru a-i accentua izolarea si expeditia singuratica, tine la un loc executia ce va urma, achizitia sabiei Hanza sau actualizarea listei sale de executii in avionul spre casa, la sfarsit, si in timpul genericului de final. Dar o conexiune muzicala subtila ar putea lega optiunea lui Quentin Tarantino pentru aceste doua melodii de doua teme vocale japoneze celebre, ambele cantate de actrita Meiko Kaji, ce apar la finalul filmului. Prima este Shura No Hana sau The Flower of Carnage, redata in timpul infrangerii finale si mortii lui Ishii, tema muzicala a thrillerului din 1973 Lady Snowblood, a carui scenariu a inspirat in mod evident backstory-ul Manga pentru personajul O-Ren Ishii al lui Tarantino. Aceasta este urmata de Urami-Bushi, tema muzicala din filmele cu Sasori din 1972-73, care continua cu o repriza de Zamfir in timpul genericului de final. Ambele piese sunt, din nou, balade in cheie minora, aici intr-un ritm 6/8, cu vocea solo feminina acompaniata de o diagrama arpegiata interpretata la chitara acustica cu orchestra si contrapunctata cu linii melodice interpretate fie la nai (Shura No Hana), fie la trompeta (Urami-Bushi). Pe scurt, aceste doua piese au multe in comun cu melodiile lui Sinatra si Zamfir in termeni de armonie, tratament vocal, aranjament si instrumentatie. Pentru a intelege mesajul muzical, nimeni din cinematograf nu trebuie sa stie ca aceste melodii provin din modelele lui Tarantino pentru Kill Bill sau ca versurile vorbesc despre calatoria unei femei aflata in suferinta (Shura No Hana) si despre nenumaratele suparari pe care barbatii le provoaca femeilor (Urami-Bushi). Prin asocierea lor si cu actiunea de pe ecran, toate aceste voci vorbesc despre o femeie singura aflata intr-o calatorie si asaltata de probleme.
Miscarea in ordine dintre aceste piese – de la Sinatra la Kaji via Zamfir, si din America in Japonia via nai – se potriveste cu periplul Miresei si cu locul actiunii. Aparitia acestor melodii este o marturie a indraznelii lui Tarantino de a-si insusi aceste teme japoneze de film si al usurintei cu care transfera privitorilor emotia lor si emotia fata de suferintele si calatoria Miresei.
http://youtu.be/tjqBYIzcxrc
