Vocile androgine si stranii caracterizeaza lumea complexa a sunetului si a genurilor vocale din La mala educación (2004), film regizat de Pedro Almodóvar. Intr-un dialog nedatat dintre cantaretul si compozitorul brazilian Caetano Veloso si Almodóvar, reprodus pe siteul Club Cultura, cei doi se angajeaza intr-o discutie explicita despre voci, genuri vocale si mame:
Veloso: Identitatea mea feminina este vocea mea. Cant ca mama mea; Am invatat sa cant cu ea si cand cant – am o melodie care spune „Mama mea e vocea mea“ – simt ca este cu mine.
Almodóvar: Am avut o voce care era dulce ca a ta. O voce alba (voz blanca) cum o numesc fratii salezieni. Este adevarat; m-a facut sa ma simt foarte jenat si din aceasta cauza nu am inclus-o in filmele mele.
Amintirile vocale incarcate emotional declansate de schimbul de replici dintre regizor si cantaret trimit dincolo de sensurile vocale utopice exprimate in filmele anterioare ale lui Almodóvar, spre ambivalenta pe care teoreticienii de film Mary Ann Doane si Kaja Silverman au numit-o, in contextul cinematografiei, drept „tropul vocii materne“. Marcate de un „afect intes pozitiv sau intens negativ“, asemenea aparitii auditive isi arunca umbra peste experienta de film. Prin caracteristica de sincronizare perfecta a practicii cinemaului clasic, caracterizata prin „subordonarea vocii fata de ecran“, coloana sonora a filmului are ca functie reproducerea contururilor psihice ale invelisului sonor al pantecelui din spatiul teatral si, prin urmare, sustinerea placerilor derivate din imaginea de o anumita unitate, coeziune, si dintr-o identitate inradacinata in raportul fantasmatic al spectatorului cu propriul lui/ei corp. Orice fisura in aceasta fuziune unitara dintre corp si voce, cum ar fi genul de texturi vocale excesive si stranii si de spectacole favorizate de Almodóvar, ameninta sa creeze o distopie, fantezia negativa a diferentei si distrugerii sinelui. Conversatia dintre Veloso si Almodóvar citata mai sus a avut loc inainte de filmarea La mala educación, dar cu toate acestea rezoneaza cu multe dintre problemele exprimate in film, in ceea ce priveste apelul lui Almodóvar la anumite elemente autobiografice din anii sai de scoala cu fratii salezieni; de asemenea, el s-a decis sa imparta talentul sau de solist de cor cu personajul Ignacio din film. Calitatea deosebita a „vocii albe“ proiectata in interpretarile cantaretului Pedro Jose Sanchez Martinez, care dubleaza cele doua melodii si soloul de cor cantate pe ecran de tanarul Ignacio, exercita un rol definitoriu asupra caracterului muzical al filmului. In repertoriul coral pentru vocile de baieti-soprana, materia prima este sacra in caracter si este in traditia muzicii sacre, cele mai cunoscute aranjamente sunt cele pentru sarbatoarea Masacrului Inocentilor, de imediat dupa Craciun. Conotatia vocala a inocentei si a nevinovatilor masacrati este centrala povestii lui Ignacio, dar semnificatia ei pentru intregul film este, fara indoiala, mult mai complexa.
Doua dintre piesele pe care tanarul Ignacio le canta sunt laice: Moon River, melodie compusa de Henry Mancini pentru Audrey Hepburn in Breakfast at Tiffany`s si o versiune standard a traditionalului cantec napolitan Torna a Surriento, rescris pentru ziua de nastere a parintelui Manolo. Totusi, asocierile sacre de tip vocal, precum si contextul cultural lucreaza pentru le modula pe ambele cu un accent religios aflat in tensiune cu alte asocieri mai seculare. Trecand prin fata acum abandonatului cinema Olimpo, in drum spre o reintalnire cu fostul profesor si agresor al lui Ignacio, parintele Manolo (Daniel Giménez Cacho), Ignacio (Gael Garcia Bernal), imbracat ca alter ego-ul sau, Zahara, si prietenul sau Paquito (Javier Camara) mentioneaza Breakfast at Tiffany`s alaturi de filmele Sarei Montiel, inainte ca spectatorului sa ii fie prezentata interpretarea Moon River in timpul picnicului pe care Ignacio il are cu colegii sau si parintele Manolo.
