Coloanele sonore ale lui Martin Scorsese sunt pline de muzica pop si rock, in special din anii `60 si `70, deoarece stilul ii este familiar, aceste genuri muzicale insotindu-i experientele personale de formare. Componenta autobiografica a esteticii sale muzicale, explica, de asemenea, locul pe care el il ofera muzicii in filmele sale. Pentru Scorsese, muzica trebuie sa autentifice timpul si spatiul. Aceasta trebuie sa emane vizual din locurile de pe ecran, din tonomate, casetofoane, radiouri de masina, etc. Scorsese privilegiaza muzica, dar spre deosebire de Stanley Kubrick, el se asigura ca muzica autentifica continutul narativ. Pentru el, combinatia de muzica si imagine devine centrala exact in momentul in care aceasta devine reala, atunci cand poate fi literalmente legata de imaginile de pe ecran.
Desi Scorsese a colaborat cu compozitori la unele dintre filmele sale, tocmai in acele filme care au coloane sonore compilate, unde Scorsese insusi a actionat in calitate de compozitor, selectand si plasand muzica preexistenta in filmele sale, aceasta estetica a fost cel mai vizibila. In Mean Streets (1973), Raging Bull (1980), The Color of Money (1986), Goodfellas (1990), Casino (1996) si Bringing Out the Dead (1999), lungimea coloanelor sonore pe care Scorsese le construieste numai din muzica preexistenta vorbeste despre prioritatea generala pe care muzica o are ca element narativ in filmele sale. In toate aceste coloane sonore, muzica este aleasa special pentru a se incadra „in perioada“ si pentru a satisface conditiile generale de autenticitate, prin plasarea lor in primul rand diegetic in cadrul filmului.
Baza esteticii muzicale narative a lui Scorsese s-a cristalizat in primul sau film de studio, Mean Streets, o privire intima si autobiografica asupra gangsterilor de cartier cu care Scorsese a crescut in Mica Italie a New York-ului, in anii `50 si `60. Filmul urmareste un cerc de prieteni apropiati care cutreiera cartierul angajandu-se in diverse infractiuni si delicte minore. Ii urmareste cu un fel de entuziasm documentar. Asa cum observa Scorsese, Mean Streets a fost „o incercare de a ma pune pe mine si pe vechii mei prieteni pe ecran, pentru a arata cum traiam, cum era viata in Mica Italie. A fost intr-adevar un demers antropologic sau sociologic“. Pentru a crea acest sentiment de antropologie, Scrosese a imprumutat masiv din traditia filmului documentar, in special din noile stiluri de cinéma vérité si din miscarile de cinema direct. Scorsese si-a inceput cariera la sfarsitul anilor `60 in slujba pionierilor cinemaului direct Al si David Maysles, iar influenta lor este vizibila il film. Mean Streets foloseste o serie de tehnici de documentar sau specifice vérité-ului: camera tremurata, cadrele lungi neintrerupte, jump-cut-urile abrupte, o structura narativa disjunctiva si iluminarea naturala. Sonor, se delecteaza cu sunetul „gasit“. Sectiuni din dialog sunt de multe ori improvizate, inabusite sau fragmentate si sunetele ambientale sunt adesea deosebit de puternice sau dezechilibrate in raport cu dialogul. Coloana sonora muzicala a filmului trimite, de asemenea, la vérité. Toata muzica este plasata diegetic si, stilistic, este „din perioada“ sau autentica fata de actiunea narativa a filmului. Plasat la inceputul anilor `70, filmul are o coloana sonora care cuprinde piese de la Ronettes, Chantels, Aquatones, Nutmegs, Paragons, Shirelles, Miracles, Eric Clapton si Rolling Stones. Melodiile se aud iesind din obiectele vazute pe ecran: tonomate, radiouri de masina, televizoare sau trupe de strada. Asemenea decorurilor, costumelor si dialectelor, stilul, amplasamentul si, adesea, structura fragmentata a muzicii actioneaza pentru autentificarea sau documentarea mizanscenei filmului.
Aceste elemente vérité din compilatia Mean Streets au definit practica lui Scorsese in materie de coloane sonore si au articulat fundamentul esteticii sale muzicale prin reprioritizarea muzicii ca element narativ si prin autentificare ei, plasand-o literalmente in film ca parte fundamentala a imaginilor sale. Aceasta privilegiere antropologica a dat un nou sunet descrierii cinematografice a culturii gangsterilor. A inlocuit coloanele sonore tematice, orchestrale, conventionale, in special coloana sonora maiestuoasa a lui Nino Rota pentru The Godfather (1972), care a avut premiera cu un an inainte de Mean Streets, cu muzica rock contemporana. Aceasta substituire a muzicii orchestrale cu cea pop a avut un efect dramatic si permanent asupra reprezentarii cinematice a culturii gangsterilor. Dar a avut un efect semnificativ si asupra esteticii muzicale a lui Scorsese. I-a codificat interesul nu numai in prioritizarea muzicii ca element central si definitoriu in stilul sau cinematografic, ci si in implicarea muzicii in intentiile documentare ale filmului.
