Scenariul The Others (2001), film regizat de Alejandro Amenábar, foloseste ingenios trauma generala din timpul razboiului pentru a ascunde dezastrul domestic din centrul povestii. Membrii audientei s-ar putea sa nu suspecteze niciodata sensurile duble atunci cand servitorii parasesc casa sau atunci cand personajele vorbesc cu nostalgie despre felul in care erau lucrurile „inainte“. Conditia neobisnuita a copiilor ofera, de asemenea, un alibi pentru existenta intunecata a familiei, desprinsa de societate. Periodic tachinati cu misterul a „ceea ce s-a intamplat in acea zi“ cand Mami a luat-o razna, privitorii sunt distrasi de mistere mai iminente, in conformitate cu intriga specifica filmului horror: Cine sunt intrusii? Ce pun la cale servitorii? Multele declaratii ale doamnei Mills (Fionnula Flanagan) mentin o abiguitate aprofundata a intentiei („Nu va faceti griji – mai devreme sau mai tarziu, ea o sa-i vada. Apoi totul va fi diferit. O sa fie niste surprize mari“). In deznodamant, relatiile narative par sa marsaluiasca spre familiara dare in vileag a strainilor nefasti, dar inversarea indeparteaza aceasta eroare ca pe un front fals, aducandu-ne fata in fata cu trauma din interiorul familiei. Chiar si asa, filmul persista in a face legaturi intime intre scenele tragice interne si nationale (de exemplu, paralela dintre invazia nazista a insulei si intrusii din casa sau argumentul acerb din dormitor despre obligatia lui Charles [Christopher Eccleston]).
Coloana sonora are multiple fatete, cu o varietate de tonuri expresive, teme si referinte stilistice si intersectii suple intre acestea. In ceea ce priveste tonul expresiv, evocarea misterului si a prevestirilor abunda pe tot parcursul primului act: de exemplu, cand copii citesc in camere intunecate separate sau cand Grace (Nicole Kidman) descopera fotografiile mortilor. Muzica folosita pentru a spori frica iese in evidenta in secventele de groaza conventionale, precum cea in care Grace investigheaza camera drapata cu cearsafuri prafuite sau atunci cand se confrunta cu strigoiul in sala pianului. Expresia durerii este, de asemenea, foarte importanta, de exemplu, atunci cand Charles pleaca sau cand Grace isi recapata memoria. Si alte stari expresive au o prezenta semnificativa, desi limitata. Spre exemplu, nu vedem aproape niciodata copiii la joaca. Cand Anne (Alakina Mann) canta o melodie jucausa de una singura (la fel ca in scena rochiei de comuniune), nu o acompaniaza o orchestra, si pare mica si muta in camera goala. O singura expresie de consolare netulburata inchide filmul.
