Într-un articol publicat în 1928 în La gaceta literaria din Madrid, Luis Buñuel critica o transpunere superficială a formelor muzicale în film, pretinzând că:
[su_quote]S-au spus multe despre rolul cadrului în arhitectura filmului…. Unii văd toate virtuţie cinematografiei ca fiind bazate pe ceea ce, de obicei, se numeşte ritmul filmului…. Nu este dificil să vezi trucul atunci când structura, normele sau, cel puţin, asemănarea filmului cu artele clasice, în special cu muzica şi poezia, sunt frecvent aplicate cinemaului.[/su_quote]
Buñuel vedea filmul ca pe un „instrument minunat de exprimare a poeziei şi a viselor – a subconştientului“. În timp ce priveşte ultima parte a filmului Le charme discret de la bourgeoisie (1972), publicul simte că Buñuel a satisfăcut acest potenţial. Regizorul spaniol a spus despre cinema că:
[su_quote]Este cel mai bun instrument pentru a exprima lumea viselor, emoţiile, instinctul. Mecanismul de producţie film-imagine… este, alături de celelalte mijloace de expresie umană, unul dintre cele mai apropiate de mintea umană… cel care imită cel mai bine modul de funcţionare al minţii în stare de vis. B. Brunius ne-a făcut să observăm că întunericul treptat care invadează cinematograful este echivalentul închiderii ochilor: apoi, atât pe ecran, cât şi în interiorul privitorului, începe incursiunea prin noapte a inconştientului; imaginile, ca într-un vis, apar şi dispar prin dizolvări şi fade-out; timpul şi spaţiul devin flexibile, ele se contractă sau se extind în voie; iar ordinea cronologică, precum şi valorile relative ale duratei, nu corespund realităţii.[/su_quote]
Colaboratorul său la scenariu, Jean-Claude Carrière, a confirmat că Buñuel „stăpânea tehnicile de filmare, şi, de asemenea, – şi mai presus de toate – acele tehnici care permit deblocarea fluxului de imagini iraţionale, din subconştient către conştiiţă, antrenând imaginaţia aşa cum un atlet face cu muşchii lui“. Pentru Buñuel, nu numai imaginile produse sunt importante, ci şi modul în care acestea relaţionează – proces pe care psihanaliza îl numeşte „liberă asociere“. Revenirea constantă la tema „cinei frustrante“ creează o coloană vertebrală care oferă publicului impresia marcării traseului unui scenariu, dar întreruperile repetate cu celelalte teme şi povestiri, care nu respectă logica convenţională a filmului (ex., un lanţ cauză-efect) şi care nu creează niciun alt fel de legătură directă cu tema principală, dezorientează spectatorul, mai ales pe cel care a căzut în capcana de a crede că filmul este relatat într-o manieră convenţională. Teoreticianul spaniol Sánchez Vidal a remarcat legăturile dintre muzică şi vise în lucrările lui Buñuel:
[su_quote]Marcel Oms a subliniat modul în care scenariile sale funcţionează asemenea unei partituri muzicale: cu scene reiterate, situaţii care sunt reluate, repetate sau modulate. Toate acestea fac ca ritmurile să se impună cu o logică aparte la editare, întrerupând temporar controlul raţional, pentru conjugarea rimelor vizuale. Mulţumită acestei fluenţe, nimeni în afară de el nu a fost în stare să reconstituie cadenţele interioare ale viselor, stabilind scurtături prin intermediul inconştientului… Fellini a declarat, nu fără admiraţie, că în timp ce vizionează filme precum Le charme discret de la bourgeoisie, privitorul are impresia că cinematograful a fost creat pentru a se lua la trântă, într-un mod aproape natural, cu universul viselor, care este într-adevăr foarte greu de pătruns cu aparatul de filmat.[/su_quote]
http://youtu.be/CBVomRwxRP4
