The Thin Red Line (1998) i-a oferit posibilitatea lui Hans Zimmer să vină cu o abordare foarte neobişnuită în compoziţia de film: el a creat mai multe ore de muzică înainte de filmarea efectivă a producţiei cinematografice. Opera sa a fost apoi predată regizorului Terrence Malick care s-a folosit de ideile lui Zimmer pentru a croi un acompaniament muzical extrem de evocator pentru drama din Al Doilea Război Mondial despre campania americană în Guadalcanal. În marea parte a celor trei ore de film, muzica se aude sub o serie de voci din off care oferă monologuri interioare în acelaşi mod în care solilocviile lui Shakespeare dezvăluie gândurile personajelor din piesele sale. Deşi acest dispozitiv încetineşte progresul filmului, el ajută dezvoltarea personajelor şi dezvăluie sentimentele conflictuale ale mai multor soldaţi dintr-un pluton care porneşte într-o misiune de ocupare a unui deal care este deţinut de japonezi. Coloana sonoră cuprinde mai multe idei muzicale originale, dar niciuna dintre ele nu este deosebit de melodioasă, cu excepţia unei melodii cu ritm lent care apare la jumătatea filmului; această idee lirică este cântată uşor de flaute, pian şi coarde. Unele idei sunt recurente, deşi uneori singurele sunete audibile sunt tonurile lung susţinute ale coardelor. Zimmer se foloseşte şi de muzică împrumutată; este vorba despre un imn popular american denumit Christian Race, care se aude, într-un aranjament lent pentru suflători şi coarde, în câteva scene. Muzica din Thin Red Line este adeseori fascinantă şi adaugă un element emoţional care face filmul să merite vizionat pentru cei care au răbdare să-l urmărească cu atenţie.
În eseul său „Muzica“ din cartea Key Terms in Popular Music Studies (1999), David Brackett susţine că multe forme noi de muzică sunt etichetate drept zgomot. El compară discursurile din jurul apariţiei rock-ului şi rap-ului, arătând că fiecare a fost considerat zgomot în primii ani. El sugerează, prin această comparaţie, că muzica este definită de transferarea fricilor sociale către critica estetică. Acesta spune: „Credinţele dominante de la începutul anilor cincizeci, care exclud Rhythm and Blues (R&B) din categoria muzică şi punctul de vedere care a catalogat rap-ul ca non-muzică, poate să se fi atenuat, dar ipotezele sub acoperire cu privire la ceea ce este şi ceea ce nu este muzică continuă să joace un rol crucial în modul în care grupurile sociale asociate cu anumite tipuri de muzică sunt portretizate în mass-media“. Brackett subliniază aici că zgomotul şi muzica sunt încorporate în relaţii de putere. După cum spune Jacques Attali: „Când puterea vrea să facă oamenii să uite, muzica este sacrificiul ritual, ţapul ispăşitor; când vrea să îi facă să creadă, muzica este reprezentarea; când vrea să îi reducă la tăcere, este normalizarea, repetiţia. Astfel, se anunţă subminarea atât a codului existent, cât şi a puterii în devenire, cu mult înainte ca cea din urmă să îşi intre în drepturi“. Argumentul bine-cunoscut al lui Attali este acela că muzica are o capacitate unică de a semnala relaţiile de putere în devenire; cu alte cuvinte, că putem auzi puterea înainte de a o vedea sau simţi, dacă alegem să ascultăm. Poate rock-ul şi rap-ul sunt zgomot în măsura în care ne cer să ascultăm istoria muzicii din secolul 20 ca pe o absorbţie a zgomotului în muzică. Poate anunţă noi relaţii de putere.
Izolarea sunetului, a zgomotului şi a muzicii are un efect pronunţat asupra practicilor de editare a sunetului şi a compoziţiilor de film. Spre exemplu, Daniel Falck a susţinut că vorbele în The Thin Red Line sunt de multe ori mormăite; în aceste cazuri, el sugerează că poate fi considerat ca „discurs de emanaţie“,după teoreticianul Michel Chion, o „linie de contur a unui corp vorbind.. în acelaşi mod în care o siluetă este o linie de contur a unui corp vizibil“. Falck susţine că muzica, discursul şi sunetul din The Thin Red Line sunt nivelate şi utilizate împreună pentru a crea o lume care nu depinde a priori de imagini.