Politica de confidenţialitate
Gentlemen Prefer Blondes

Si blondele au voce, nu-i asa?

Gentlemen Prefer Blondes (1953), regizat de Howard Hawks, se bazează pe nuvela omonimă a Anitei Loos, care glorifică dansatoarele şi critică fascinaţia masculină faţă de ele. Marilyn Monroe joacă rolul lui Lorelei Lee, o fată de cor, care este interesată doar de bărbaţii bogaţi care îi pot oferi diamante. În mod semnificativ, filmul este un musical; în acest rol, Monroe cântă şi dansează. Vocea ei este foarte importantă. Teoreticianul Susan Smith a studiat modul în care muzica, interpretarea şi naraţiunea interacţionează în musical-uri, cu referire la musical-urile americane, inclusiv la versiunea filmată a West Side Story (1960). Genul este văzut ca o platformă prin care problemele legate de rasă, identitate de gen şi opresiune pot fi articulate prin cântece şi dans. Deşi Smith se referă la probleme care reflectă societatea în general, o astfel de perspectivă asupra musical-ului poată fi aplicată şi filmului Gentlemen Prefer Blondes, deoarece numerele muzicale sunt folosite pentru a transmite anumite sentimente, iar cântecele funcţionează ca dispozitive sau elemente de narare. Asemenea personajelor, melodiile au caracteristici stilistice deliberate, oferind un text prin ritm, melodie şi aşa mai departe. O melodie solo devine un fel de monolog, care oferă detalii suplimentare textului prin rostirea sa specială. Melodiile au un potenţial expresiv dincolo de discurs, datorită utilizării rafinate a vocii. Înălţimea sunetului este controlată şi sculptată, timbrul este concentrat şi există o precizie ritmică. Prin urmare, melodiile contribuie la caracterizarea şi dezvoltarea scenariului; versurile lor sunt semnificative din punct de vedere al lumii fictive din poveste, dar la fel de importantă este sculptarea muzicală a acestui mesaj. În Gentlemen Prefer Blondes, forma muzicală a fost ideală pentru ca Hawks să proiecteze personalitatea şi rolul personajelor: prădătoarea Lorelei şi flămânda-de-bărbaţi Dorothy. Lorelei, o căutătoare-de-aur cinică, ştie perfect cum să se folosească de sex appeal-ul său pentru ca bărbaţii bogaţi să îi cadă în plasă şi este motivată în primul rând de lăcomie. Dialogurile ei au căpătat o atenţie specială: ea este conştientă de sine şi plină de duh, semnalizând (nouă şi sieşi) amuzament la ceea ce face, chiar şi când face pe fausse-naive, iar acest lucru este tratat muzical, spre exemplu, prin variaţii ale înălţimii sunetului, timbru şi ton.

Profesorul Richard Dyer subliniază impactul extraordinar al fizicalităţii, manierei infantile şi remarcilor spirituale ale lui Lorelei. Ea îşi controlează corporalitatea, se preface a fi infantilă, iar spiritul ei exprimă o evaluare inteligentă, dar cinică a situaţiei. Unele dintre replicile sale indică înclinaţiile sale manipulative, dar în acelaşi timp evocă o plăcere nevinovată în a fi sexy. Ceea se se spune oferă la fel de multă caracterizare ca modul în care se spune. Caracteristicile de control expuse aici sunt fie vizuale, fie date de scenarist, regizor şi colaboratori. Ce este asigurat exclusiv de Monroe este vocea ei – cu alte cuvine, detaliile de rafinare ale personajului prin vocea ei ca de copil, flerul său plin de duh şi alura vocală senzuală.

Multe dintre comentariile critice citate anterior se referă la atributele vizuale ale lui Marilyn Monroe. La acestea ar trebui adăugată plăcerea de ai auzi vocea, cu amestecul său de şoaptă şi stupiditate. Imaginile şi acustica se combină pentru a proiecta un sens, un personaj, un rol şi un pion într-o poveste. Simbolul sexual care a devenit a fost generat atât de dimensiunile sale vizuale, cât şi de acustica verbală. Potrivit profesorului Ian Garwood, muzica „oferă spaţiul necesar pentru ca o melodie să fie interpretată în întregime ca punct central al scenei“; acest lucru este destul de potrivit, de exemplu, în secvenţa cu dansul şi cântecul Diamonds are a Girl’s Best Friend, în care Monroe este în centrul scenei. Componenta vizuală se asociază dimensiunii acustice şi invers, ambele funcţionând pentru a construi personajul.

Iată cum se pregăteşte Richard Dyer pentru a stabili un ton pentru analiza sa despre fascinantele staruri hollywoodiene:

[su_quote]Simt că ar trebui să vorbesc de frumuseţe, plăcere, bucurie… Nu trebuie să uităm că ceea ce analizăm îşi atrage forţa şi intensitatea din felul în care acesta este experimentat şi că ideologia modelează existenţialul şi afectivul la fel de mult ca şi cognitivul. Când o văd pe Marilyn Monroe îmi ţin respiraţia; când îl văd pe Montgomery Clifft ofetez la cât de frumos este… Nu vreau să privilegiez aceste răspunsuri în detrimentul analizei, dar în acelaşi timp nu vreau, în graba de a analiza, să uit ceea ce analizez. Şi trebuie să adaug că, în timp ce accept pe deplin că frumuseţea şi plăcerea sunt specifice cultural şi istoric, şi nu scapă ideologiei în niciun fel, totuşi sunt frumuseţe şi plăcere şi vreau să mă prind de ele într-o formă sau alta[/su_quote]

Caracterizarea vocilor muzicale este un efort dificil care implică atât discutarea vocii în timpul vorbirii, cât şi a vocii în timpul cântatului. Diferite elemente necesită explorare: timbrul (calitatea vocală), ritmul şi tempoul, registrul mediu (amplitudinea vocală), controlul respiraţiei, articularea (felul în care vocea abordează notele şi silabele) şi forma dinamică a anumitor fraze vorbite sau cântate.

Pe întregul parcurs al filmului, vocea lui Monroe este versatilă. Uneori, este bine legată şi la obiect, de exemplu, când îi cere unui chelner să îi spună logodnicului ei să vină în vestiarul său. Vocea ei are un ritm regulat; este în registru mediu şi clar articulată cu o voce de piept directă şi consonanţă clară. Debitul vocal se schimbă apoi semnificativ, atunci când vorbeşte cu logodnicul ei: trece într-un registru acut, timbrul se subţiază şi devine mai îngust, utilizându-şi vocea de cap, producând un sunet comparabil cu un chiţăit. De ce această schimbare? Vocea controlată adoptă calităţi care sunt mult mai tipic feminine (sunetul înalt) atunci când încearcă să obţină ceva de la bărbaţi. Ea foloseşte un timbru şoptit şi o rostire liniştită (conotând supunere), atunci când se preface a fi timidă, unduindu-şi corpul într-o manieră languroasă, şoptind un mulţumesc sexy după ce i se spune cât de fabulos arată.

Aceeaşi versatilitate este în joc şi în timpul actelor sale muzicale. Interpretării, posturii corpului şi mişcărilor faciale ale lui Monroe trebuie adăugate forma pe care o face cu buzele, modul în care clipeşte şi poziţia ei laterală aşa încât să-i poată fi admirată silueta curbată. Toate acestea oferă semnale diferite: buzele întredeschise semnalizează sexualitatea ei docilă, dar tremurul buzei superioare poate fi, de asemenea, interpretat ca semn al vulnerabilităţii sale. În numerele muzicale, Monroe este punctul vizual central al scenei, fie că stă în centrul ecranului, fie că stă aşezată arătându-şi spatele gol publicului, cum este la începutul secvenţe cu interpretarea melodiei Diamonds are a Girl’s Best Friend. Particularităţile calităţilor ritmice ale diferitor melodii guvernează editarea şi compoziţia cadrului. Monroe este filmată într-un amestec de cadre lungi, cadre medii-luni şi cadre medii; în acest fel îi putem aprecia pe deplin întreaga figură şi putem vedea diferite părţi ale corpului ei în timp ce se mişcă pe muzică. Hainele ei sunt importante, de asemenea. Spre exemplu, în timpul melodiei Diamonds are a Girl’s Best Friend ea poartă o rochie lungă de culoare roz cu o fundă pe fund, mănuşi lungi roz şi diamante în jurul încheieturilor şi la gât. Ea poartă toate semnele distinctive ale unei celebrităţi sexy de la Hollywood; este un spectacol.

http://youtu.be/eL7ETLLkQTY