Puterea umorului este de aşa natură încât, în mod normal, congruenţa între muzică şi imagine, din timpul unei relatări pline de umor, nu este suficient de puternică pentru a concentra atenţia pe muzică, nici măcar pe muzica programatică.
Naraţiunea comică ce apare în desenele animate sau în comedii concentrează atenţia pe imagine în detrimentul muzicii. În desene animate, muzica este folosită frecvent pentru a explica personajele şi scenariul. Rapiditatea acţiunii în desenele animate nu oferă timpul necesar dezvoltării scenariului, personajelor şi emoţiilor, astfel încât muzica furnizează o evaluare instantanee, care spune publicului cum să reacţioneze. Dacă personajul benzilor desenate este atacat şi bătut, muzica ne informează dacă personajul este abătut sau supărat. Muzica este folosită pentru a oferi o interpretare instantanee a acţiunii cam în acelaşi fel în care muzica poate fi utilizată pentru a transmite ambiguitate în imagine. Rezultatul este că, adesea, muzica nu este auzită în comedie. Cam acelaşi lucru se întâmplă în cazul unui concert, în care umorul poate distrage atenţia publicului de la muzica în aşa fel încât proprietăţile acustice sunt pierdute. Acest lucru a fost evident în cazul interpretării susţinute de Orchestra Simfonică din Sydney pentru Gold Rush, deşi partitura muzicală a fost compusă de Charlie Chaplin special pentru proiecţia filmului în 1942. Descrierea de mai jos prezintă dimensiunea până la care muzica poate fi minimalizată de umor. În acest spectacol pentru Gold Rush partitura a fost interpretată live în timp ce filmul a fost proiectat pe un ecran deasupra orchestrei.
În 2007, Orchestra Simfonică din Sydney a interpretat partitura muzicală a filmului lui Chaplin, Gold Rush, o comedie despre un vagabond care se alătură goanei după aur din Klondike. Muzica de acompaniament a fost creată de Chaplin pentru relansarea filmului în 1942 şi este o combinaţie de muzică populară, clasică şi originală. Această interpretare este un exemplu de sincronizare cadenţată în care o potrivire exactă între muzică şi imagine adaugă la umor. În timp ce congruenţa din Gold Rush ar putea ajuta la concentrarea atenţiei asupra muzicii, naraţiunea plină de umor concentrează atenţia pe imagine, iar acest lucru se poate observa din următoarea descriere a spectacolului şi a reacţiei publicului.
Experienţa mea de vizionare a filmului lui Chaplin, Gold Rush, cu Orchestra Simfonică din Sydney interpretând partitura muzicală live a fost una plăcută, mult mai plăcută decât ar fi fost dacă vizionam filmul sau ascultam concertul separat. Ştiam că spectacolul este o ocazie unică şi asta l-a făcut foarte special. În mod clar, a fost ceva spontan în ceea ce priveşte muzica care a fost interpretată pentru a se potrivi pe ecran în acel moment. Experienţa a fost şi puţin deconcertantă. Nu ştiam ce să urmăresc: interpretarea orchestrei sau filmul de pe ecran. Nu mai văzusem Gold Rush şi voiam să ştiu despre ce este vorba şi cum relaţiona muzica cu filmul. Pe de altă parte, voiam să urmăresc interpretarea instrumentiştilor şi în special medierea dirijorului între film şi orchestră. Mi-aş fi dorit să le pot vedea pe ambele simultan. Oricum, chiar şi atunci când îmi concentram privirea pe ecran sau pe orchestră, modul în care percepeam unul dintre medii era influenţat de prezenţa celuilalt. La început m-am concentrat mai mult pe orchestră decât pe film, dar pe măsură ce filmul a evoluat, am început să mă concentrez mai mult pe film. Acest lucru a fost şi mai evident pentru restul publicului. La un moment dat tot publicul era concentrat pe film şi acorda o atenţie scăzută orchestrei. Faptul că filmul rula a schimbat total senzaţia din sala de concert. Oamenii au început să râdă deschis la anumite scene într-un mod pe care nu l-am mai experimentat niciodată atunci când participam la un concert fără film. Râdeau mai tare şi decât dacă ar fi văzut filmul într-un cinematograf. M-am simţit mult mai amuzat să vizionez filmul cu o orchestră live decât aş fi fost dacă vizionam fimul singur. Orchestra părea să consolideze drama şi comedia filmului, iar filmul părea să consolideze puterea muzicii interpretate de orchestră. Mi-aş dori să pot viziona toate filmele în această manieră! Aveam impresia că dirijorul şi orchestra răspundeau la reacţia publicului. Spre exemplu, este o scenă spre finalul filmului în care o colibă este împinsă până aproape de o prăpastie de o furtună de zăpadă. Apoi, când Chaplin şi prietenul său se mută într-o parte a colibei, aceasta începe să se balanseze pe partea cu stânca. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar totul se simţea atât de intens în acel moment – mult mai mult decât în mod normal, când vizionezi un film în sufragerie sau la cinema. Momentul a devenit foarte comic. Muzica mima filmul. Spre exemplu, dacă baraca atârna în jos, orchestra cânta într-o gamă în coborâre. Toată lumea a început să râdă. O doamnă râdea incredibil de tare şi mulţi oameni au început să râdă de râsul ei. Apoi, orchestra părea să profite de entuziasmul publicului şi cred că muzicienii au început să exagereze muzica doar pentru acea scenă. Deşi la acel moment aproape toată lumea era concentrată la ecran, puteam vedea mişcările instrumentiştilor cum relaţionează cu filmul. A fost foarte distractiv.
Eduardo Neve, doctorand la Durham University din Marea Britanie, 30 august 2007
Pe baza răspunsului dat de public, Gold Rush a fost o experienţă foarte plăcută şi o reprezentaţie de succes pentru seria de concerte Kaleidoscope susţinută de Orchestra Simfonică din Sydney. Acest concert nu a avut nimic din rigiditatea de tip cămaşă-de-forţă a concertelor clasice uzuale, unde publicului i se cere să stea nemişcat şi într-o tăcere absolută. Ar fi fost o experienţă răcoritoare şi interesantă pentru cei care simt că nu se pot integra într-un cadru de elită a muzicii clasice. Formatul spectacolului Gold Rush şi-a atins cu succes obiectivul de a familiariza noi categorii de public cu o reprezentaţie orchestrală plăcută.
