O mare parte din afectul sobru al Dead Man (1995) provine de la coloana sonoră a lui Neil Young. Interpretată aproape în întregime la o singură chitară electrică, a fost în mare parte improvizată, în maniera acompaniamentelor pentru filmele mute, în timp ce urmărea un montaj brut al filmului. Aceasta este alcătuită în principal din două linii melodice trunchiate care se contopesc la nesfârşit; sună ca intro-urile instrumentale sau code la o parte care rămâne neauzită şi, prin urmare, dau impresia că încercuiesc un vid, se apropie treptat, dar nu ajung într-un centru. Părţile melodice sunt separate prin punţi de zgomot de chitară sau prin acorduri disonante, rezonante cu bâzâitul şi interpretate la capătul de jos al gamei, unde chitara este folosită ca instrument de percuţie, mai degrabă decât ca instrument melodic. Pentru Diedrich Diederichsen, Youg se întoarce aici la un concept deja prezent în albumul său Arc, care conţine un colaj de 30 de minute de zgomot de chitară, care, ocazional, se modulează în melodie, dar muzica din Dead Man derivă şi din ambianţa sonică a albumului Sleeps with Angels, lansat de Young cu puţin timp înainte ca filmul să intre în producţie.
Similar cu muzica din celelalte filme semnate de regizorul Jim Jarmusch, coloana sonoră a lui Young creează un strat atmosferic peste acţiune, dar este folosită şi ca emblemă a elocvenţei, pentru prima dată în lucrările lui Jarmusch. Vagoanele şi corturile abandonate pe care Blake (Johnny Depp) le vede din tren, precum şi anunţul mecanicului cum că Blake s-ar putea ca tocmai să-şi fi găsit mormântul în Machine sunt subliniate de fraze scurte, stridente, care acţionează ca remarcile orchestrale ale filmului clasic. Punctate de distorsiune sau de repetiţiile discordante ale temelor muzicale principale sunt şi scenele cu uciderea lui Big George (Billy Bob Thornton) de către Nobody (Gary Farmer), apariţia măştii morţii pe faţa lui Blake, vederea unei tabere de pionieri masacraţi de indieni şi urmărirea finală a lui Blake şi Nobody de către Cole Wilson (Lance Henriksen). Uneori, muzica şi zgomotul chitarei par să provină din lumea filmului. În timpul secvenţei de deschidere, spre exemplu, sunetul de chitară se îmbină cu fluieratul trenului şi cadenţa vagoanelor şi în alte câteva ocazii, când Nobody începe să psalmodieze, acompaniamentul de chitară a lui Young îl urmează perfect în armonie.
Coloana sonoră a fost lansată ca album, Music from Dead Man, care conţine muzică instrumentală adiţională – tot de Young – şi textele lui Blake citite de Johnny Depp; ambele sunt amestecate cu zgomot de trafic de autostradă, un gest faţă de experimentalismul ocazional al lui Young şi de tendinţele minimaliste ale lui Jarmusch. Coloana sonoră a lui Neil Young a fost atât subiect de laudă, cât şi de abuzuri considerabile. La lansarea Dead Man, mulţi critici au ales coloana sonoră ca ţintă a reacţiilor ostile la adresa filmului, descriind-o ca enervantă, generatoare de confuzie şi chiar dureroasă. Repulsia faţă de film după o singură vizionare este, cel puţin, de înţeles. Este un film care necesită vizionare repetată. Coloana sonoră, pe de altă parte, chiar dacă nu este tocmai plină cu hituri de top, este imediat accesibilă şi puternică şi suportă ascultări repetate şi atente. După cum scrie Jarmusch pe coperta CD-ului: „Ceea ce a adus filmului o ridică la un alt nivel, împletind sufletul poveştii cu reacţia muzicală emoţională a lui Neil faţă de aceasta – băiatul ăsta a ajuns într-un loc adânc al interiorului său pentru a crea o muzică atât de puternică pentru filmul nostru“.
În ceea ce priveşte recepţia şi înţelesul filmului, şi mai important decât incursiunile (rare) lui Young faţă de zgomot sunt rădăcinile sale populare şi simpatia sa faţă de cultura amerindiană. Încă de la începuturile sale, pe la mijlocul anilor `60, în formaţia californiană embrionară Buffalo Springfield, muzica lui Young a oscilat între folk stilizat (în albumele Neil Young, Harvest sau American Stars `n` Bars) şi rock bazat pe chitară (în Tonight`s the Night sau Zuma). În acelaşi timp, cântecele sale (Cortez the Killer sau Pocahontas), coperţile albumelor şi numele trupei sale, Crazy Horse, au omagiat în mod constant cultura amerindiană.
