Descris de Woody Allen ca „un mic intermezzo cu câteva râsete“, A Midsummer Night’s Sex Comedy (1982) este unul dintre cele mai uşoare filme ale sale, făcut rapid când a avut puţin timp la îndemână. „Terminasem scenariul la Zelig (1983) şi în timp ce se făceau lucrările de preproducţie eu nu aveam nimic de făcut. Eram acasă şi mi-am zis, «Nu ar fi distractiv să fac doar un mic film de vară?» Şi am scris scenariul în două săptămâni. Doar această poveste simplă, ca o-zi-la-ţară de distracţie.“
Inspirat atât de Visul Unei Nopţi de Vară, a lui Shakespeare, cât şi de Smiles of a Summer Night (1955), al lui Ingmar Bergman, filmul lui Allen este o comedie de moravuri încântătoare plasată la începutul secolului în nordul statului New York. Pentru acompaniamentul muzical, Allen s-a întors din nou la repertoriul clasic – aşa cum a făcut în filmul său timpuriu Love and Death (1975) – alegând lirismul lui Mendelssohn pentru a completa atmosfera pastorală. „Ştiam toată muzica lui Mendelssohn şi aceea era starea de spirit la care mă gândisem. Doar un farmec uşor.“ Faptul că a compus muzica pentru Visul Unei Nopţi de Vară, a lui Shakespeare, Mendelssohn a fost o alegere naturală. Allen foloseşte trei mişcări din muzica sa incidentală, Op. 61, precum şi uvertura Visul Unei Nopţi de Vară, Op. 21, şi le suplimentează pe acestea cu mişcări din alte trei lucrări orchestrale compuse de Mendelssohn. Ca în multe din filmele sale, Allen foloseşte muzica pentru a realiza coloana sonoră a o serie de secvenţe extinse, în care dialogul nu există sau este foarte puţin. Majoritatea acţiunii filmului are loc în aer liber şi Allen accentuează în mod deliberat frumuseţea naturală a zonei rurale. „Am vorbit mult despre culoare. Am vrut să filmăm în timpul celor mai frumoase zile la ţară, la care te-ai putea gândi. L-am făcut cât de minunat am putut. Şi totul a fost inclus în asta. Ne-am asigurat că lumina era perfectă tot timpul şi că soarele era exact în locul potrivit. În cele din urmă, până la sfârşitul sezonului, am pictat toate frunzele în verde.“ Cinematografia uimitoare a lui Gordon Willis este unul dintre elementele de bază ale filmului, iar acesta este mult îmbunătăţit de partitura lui Mendelssohn. Mariajul dintre muzică şi cinematografie este, probabil, cel mai bine evidenţiat în secvenţa zorilor aproape de începutul filmului, în care mişcarea a doua, plină de viaţă, a Simfoniei Scoţiene – în nota pastorală Fa major – acompaniază diverse cadre cu floră şi faună.
Această secvenţă poate fi văzută ca o contrapartidă rurală a celebrului început al Manhattan (1979). Zgârie-norii și străzile urbane ale New York-ului sunt înlocuite cu păduri idilice și pajiști; fluturii, buburuzele și căprioarele iau locul rezidenților orașului plin de viață. Și într-adevăr aceasta a fost intenția lui Allen. „Am vrut să fac pentru mediul rural ceea ce am făcut pentru New York în Manhattan. Am vrut să îl prezint în toată splendoara sa.“ Contrastul dintre cele două filme este bine rezumat în următoarea comparație a lui Douglas Brode:
[su_quote]A Midsummer Night’s Sex Comedy este în multe feluri inversul capodoperei Manhattan. Filmul rural este filmat în culori glorioase, în timp ce, filmul urban a fost realizat într-un alb-negru mut; filmul rural este suprapus peste sunetele extatice ale compozițiilor clasice ale lui Mendelssohn, în timp ce filmul urban a fost acompaniat de compoziții scăldate de jazzul lui Gershwin. Mai mult, filmul urban, general acceptat de critici și public ca fiind scrisoarea de dragoste a lui Woody pentru Big Apple, a fost descris totuși de el ca un tablou al New York City, ca «o metaforă pentru tot ceea ce este în neregulă cu cultura noastră.» În comparație, A Midsummer Night’s Sex Comedy este o încercare de a face exact opusul, de a aborba un subiect pe care el l-a criticat constant (mediul rural) și de a-i arăta punctele bune, încântările, magia.[/su_quote]
În afară de Mendelssohn, pe coloana sonoră mai pot fi auzite încă trei piese ale altor compozitori, când Leopold (Jose Ferrer) cântă celorlalți participanți la petrecere. Imaginile pastorale ale Die schöne Müllerin, de Schubert, sunt în conformitate cu filmul, în special referirile repetate la „izvor“, locul în care personajele lui Allen încearcă să își realizeze întâlnirile clandestine. Dichterliebe, de Schumann, este, de asemenea, adecvată. Acest ciclu de melodii are de-a face cu suferința dragostei neîmpărtășite, iar extrasul pe care îl auzim este cântat în punctul în care Maxwell (Tony Roberts), chinuit de respingerile lui Ariel (Mia Farrow), încearcă să o curteze pe fereastră. Pe lângă Schubert și Schumann (rețineți că Bergman l-a folosit și el pe Schumann în Smiles of a Summer Night), Leopold cântă aranjamentul lui Albert Hay Malotte pentru The Lord`s Prayer, care este folosit eficient ca un contrapunct la încercarea rudimentară a lui Adrian (Mary Steenburgen) de a face dragoste cu Andrew (Woody Allen). Trebuie menționat că, dacă acțiunea filmului se petrece în jurul anilor 1910 așa cum însuși Allen afirmă, atunci includerea acestei piese nu este precisă istoric, deoarece a fost publicată în 1935.
