O fracţiune din publicul ţintă al filmului lui Oliver Stone, Natural Born Killers (1994), a fost alcătuită din fani ai muzicii rock. Un alt public cheie al filmului a provenit din rândul studenţilor, dintre ascultătorii posturilor de radio care difuzau rock alternativ şi programe independente de muzică. Coloana sonoră a Natural Born Killers a oferit o deschidere semnificativă spre această piaţă. Aceasta conţine peste 100 de melodii şi extrase muzicale de la o varietate de artişti şi genuri muzicale. Albumul cu coloana sonoră a fost compilat şi produs de Trent Reznor vocalistul trupei de rock alternativ Nine Inch Nails şi lansat prin intermediul grupului de înregistrări Atlantic al Time Warner, prin subsidiarele sale Interscope şi Nothing. Susţinându-se pe tendinţele existente pe piaţa muzicii pop, de la rock alternativ la hip-hop, albumul a cuprins 27 de piese din şi inspirate de film. Scos pe piaţă cu cinci luni înainte de lansarea Natural Born Killers, albumul a promovat în mod eficient filmul în anumite sectoare ale pieţei. Promovat ca fiind „coloana sonoră a deceniului“, albumul a câştigat expunere în presa muzicală şi s-a vândut în 84.000 de exemplare în Marea Britanie până în noiembrie 1995. Pe lângă veniturile pe care albumul le-a adus prin Atlantic, coloana sonoră a oferit filmului o intrare în subcultura rock, pe care Warner Bros a exploatat-o agresiv.
Natural Born Killers foloseşte cu iscusinţă muzica pop, coloana sonoră îmbunătăţind splendid impactul anumitor scene. Baladele persistente, apocaliptice, ale lui Leonard Cohen sunt deosebit de eficiente în acest sens. Una dintre principalele strategii utilizate în realizarea coloanei sonore implică un amestec atent de rock violent contemporan şi muzică rap cu produse tradiţionale dulci din anii anteriori (precum Back in Baby ‘s Arms a lui Patsy Cline), ceea ce sugerează în mod clar că aceste forme muzicale provin din impulsuri similare ale culturii americane, în ciuda diferenţelor lor aparente.
Coloana sonoră, ca întreg, îşi asumă asocieri generale cu stilurile muzicale pentru a crea semnificaţie, în timp ce piesele muzicale specifice permit o rezonanţă mai profundă. În consecinţă, filmul funcţionează pe mai multe nivele. Capacitatea membrilor specifici ai publicului de a recunoaşte şi asocia referinţele culturale conţinute în film, indiferent că sunt citate muzicale sau vizuale, îi permite lui/ei să pună cap la cap critica lui Oliver Stone la adresa stilului de viaţă de la sfârşitul secolului al XX-lea din Statele Unite ale Americii. O mare parte din această critică este dezvoltată prin modul în care elementele vizuale sunt puse la un loc şi cum sunt combinate cu anumite piese muzicale. În introducere la versiunea cu montajul regizorului, Oliver Stone spune că elementele de critică socială adoptate prin întreruperile vizuale/muzicale ale filmului s-au pierdut în versiunea din 1994, care, prin eliminarea a numeroase cadre cruciale acestei strategii, a pierdut o mare parte din atitudinea satirică iniţială.
[su_quote cite=”Oliver Stone”]M-am luptat special pentru acest film [versiunea montată de regizor], deoarece a fost cenzurat de Motion Picture Association când a fost lansat pentru prima oară; au tăiat sau finisat circa 150 de lucruri din acest film… Scena restaurantului din deschiderea filmului a fost restaurată pentru a da un sentiment de nebunie şi suprarealitate violenţei…. Ironia este că, prin eliminarea acestor trei minute, mare parte din umorul negru din film a fost pierdut. Un cadru cu un cuţit care trece printr-o fereastră, un glonţ care trece printr-o mână şi creează o gaură în ea, ia caimacul şi face filmul într-un fel mai confortabil şi mai uşor de privit, deoarece realizezi că este ridicol. Cred că prin eliminarea unora dintre aceste cadre, filmul este mai aspru şi permite anumitor persoane să nu înţeleagă complet atitudinea filmului[/su_quote]
Muzica de operă combinată cu nerealistul „Punct de Vedere al Armei“ (în care vedem acţiunea din perspectiva unui cuţit sau a unui glonţ) poate face ca membrii publicului să se simtă mai comozi, de vreme ce aceste cadre servesc pentru a reaminti privitorilor că urmăresc un film. Cadrele vizuale şi coloana sonoră sunt supra-dramatice, atrăgând atenţia asupra artificialităţii mediului filmic. Cadrele mai realiste cu Mallory (Juliette Lewis), din prima variantă a filmului, când îl bate pe patronul de restaurant, sunt de fapt cele mai deranjante. La sfârşitul scenei care în mare parte este realizată în alb-negru, filmul se întoarce la culori. Ulterior, când Mickey (Woody Harrelson) şi Mallory se îmbrăţişează, lumina din restaurant se estompează, ascunzând urmele luptei anterioare. Ei încep să danseze pe melodia La Vie en Rose, cântată de Victor Young şi Singing Strings, iar pereţii restaurantului se luminează cu proiecţii de film cu un oraş şi artificii. În acest punct, cinefilii şi i-ar putea aminti pe Humphrey Bogart şi Audrey Hepburn dansând pe aceeaşi melodie în timp ce se îndrăgostesc în filmul Sabrina (1954). Această întâlnire „romantică“ poate părea în contradicţie cu scena anterioară, dar pentru Mickey şi Mallory acesta este un alt moment – sunt singuri şi îndrăgostiţi – care nu este conectat la haosul anterior. La Vie en Rose nu se aude din restaurant şi imaginile cu oraşul nu sunt prezentate pe pereţii acestuia; mai degrabă, aceste imagini vizuale şi acustice proiectează gândurile şi sentimentele lui Mickey şi ale lui Mallroy creând un ecran-memorie vizual. Atât muzica, cât şi imaginile sprijină lumea lor imaginară, iar agentul narativ se învârte acum în mod clar în jurul lor şi de-a lungul genericului care urmează. Genericul şi imaginile şi montajul care stau la baza ecranului-memorie, inclusiv cadrele care amintesc de genericul unui film cu James Bond, sunt acompaniate de un montaj muzical constând din melodiile: Leader of the Pack de Shangri-Las, Rock ‘n Roll Nigger de Patti Smith, Black Straitjacket de Elmer Bernstein (din filmul The Caretakers [1963]), Danger Musician at Work de Syd Dale şi Rebel-Rouser de Duane Eddy. Aceast generic este o compilaţie de imagini şi sunete din întregul peisaj cultural american. Montajul vizual şi citatele muzicale necesită un rol activ în balanţa privitor-ascultător pentru a construi un sens. Fiecare ascultător va aduce o memorie-culturală diferită filmului şi, prin urmare, va face legături clare între diferitele semnificaţii.
