La nivel narativ, filmul lui Michael Haneke, Benny’s Video (1992), funcţionează ca o critică a modului în care convenţiile cinematografice ale filmului de masă şi televiziunea pot contribui la „Societatea spectacolului“ debordiană. Acest punct este repetat la nivel formal prin apelul lui Haneke la niveluri diferite de „realitate“ cine-televizuală, care fac filmul extrem de reflexiv. Aşa cum sugerează titlul şi scenele de deschidere ale filmului, graniţa dintre video-ul diegetic în curs de desfăşurare şi aşa-numita „realitate“ a naraţiunii filmului este adusă în mod repetat în discuţie şi, în diferite momente, spectatorul este făcut conştient doar retrospectiv de faptul că filmarea pe care a vizionat-o este de fapt parte din video-ul lui Benny (spre deosebire de filmul lui Haneke), o tehnică ce va fi reluată cu un efect mai puternic mai târziu în Caché (2005). Unul dintre cele mai eficiente momente de acest fel are loc la sfârşitul filmului, când vedem imaginile filmate din întunericul patului lui Benny în camera puternic luminată de dincolo. Spectatorul nu recunoaşte imaginea, dar coloana sonoră este familiară: este o conversaţie în care părinţii săi discută despre cel mai potrivit mod în care pot scăpa de corpul tinerei pe care Benny a ucis-o. Această secvenţă, aflată în afara ordinii temporale, este confuză pe moment: chiar dacă imaginea este nefamiliară, spectatorul a auzit dialogul înainte. Spectatorul îşi dă seama treptat că Benny le-a cerut părinţilor săi, cu acea ocazie, să lase uşa camerei sale deschisă, deoarece intenţiona să filmeze (sau mai degrabă, pentru că este întuneric, să înregistreze) conversaţia lor. Nu mai durează mult până când spectatorul devine conştient de faptul că filmul lui Benny este, din nou, vizionat în universul diegetic al filmului lui Haneke. De data aceasta coloana sonoră constă într-o conversaţie despre filmare, o conversaţie pe care Benny o are cu poliţistul cu care o vizionează. Suntem conştienţi că, lipsiţi de context şi fără imaginea suferinţei părinţilor săi de care a fost iniţial privat, dialogul lor înregistrat, după toate probabilităţile, va servi pentru a-i pune sub acuzare pe părinţii lui Benny pentru crima pe care fiul lor a comis-o. Prin urmare, filmarea funcţionează nu numai ca un act de violenţă, ci şi ca instrument al acesteia, aşa cum Brigitte Peucker subliniază cu abilitate.
Întorcându-ne la latura acustică a filmului, înainte de a se produce acţiunea principală a filmului, îl vedem pe Benny repetând motetul lui Bach, Jesu, meine Freude, alături de colegii săi de şcoală. Motetul este repetat la sfârşitul filmului, când Benny şi familia sa se bucură de o normalitate temporară – înainte ca Benny, din motive necunoscute (probabil pentru „a simţi cum e“ şi a atinge un afect iluzoriu sau pentru a se răzbuna pe tatăl său prefăcut), să îşi denunţă părinţii şi pe sine poliţiei. Motetul este interpretat la şcoală, apoi se transformă într-o bucată de muzică non-diegetică în timp ce vizionăm un film cu o petrecere, la care cupluri bine îmbrăcate, sus puse, mulţi dintre ei clienţi ai lui George sau Anna (ea lucrează în high tech; ea este comerciant de artă), se prostesc în timp ce petrecerea începe să sune ca versurile lui Bach („În ciuda dragonului antic/ în ciuda fălcilor căscate ale morţii/ în ciuda fricii constante/ lasă lumea să se dezlănţuie şi să se agite/ eu stau aici şi cânt/ într-un calm desăvârşit“). Confesiunea de credinţă a lui Bach se transformă într-un act incredibil de sfidare burgheză, versurile exprimând un sens absolut de auto-asigurare al clasei sociale. Bach mai apare în film. În timp ce Benny îşi omoară timpul în camera de hotel din Cairo, el zapează printre canalele de televiziune, oprindu-se pe un canal care transmitea un spectacol al bucăţii pentru orgă Liebster Jesu, wir sind hier de Bach. Benny poate că recunoaşte bucata muzicală sau nu, dar este clar că îi este mult mai familiară decât limba posturilor de televiziune egiptene. Muzica preia apoi o funcţie non-diegetică, când orga, acum atât răsunătoare, cât şi ameninţătoare, în context, acompaniază imaginile video ale lui Benny cu sărăcia oraşulului. Bach pare acum la fel de indiferent ca şi Benny faţă de mizeria umană, precum şi faţă de harul cotidian al lumii.
