Ţinând cont de teoriile lui Sergei Eisenstein cu privire la modul în care elementele sonore ar putea figura în montajul de film sau de diferenţele dintre „film sonore“ şi „film parlant“, aşa cum sunt descrise de regizorul francez René Claire, pare că cel puţin unii cineaşti, chiar din primele zile ale filmului sonor, se gândeau într-adevăr la cum să introducă „zgomotul apei curgătoare“, etc., în coloana sonoră nu de dragul de a evoca o iluzie a realităţii, ci, mai degrabă, de dragul creării emoţiei aşa cum face şi muzica non-diegetică. Este totuşi discutabil dacă utilizarea calculată a efectelor sonore constituie într-adevăr un fel de „muzică cinematografică“. Ceea ce nu este discutabil este că de la începutul anilor `70 – probabil începând cu contribuţiile pe care Walter Murch le-a avut în filmul THX 1130 (1971), regizat de George Lucas – rolul designerului de sunet a fost tot mai proeminent, iar criticii serioşi privesc tot mai mult munca cel puţin anumitor designeri de sunet ca fiind, într-adevăr, o formă de muzică. În cartea sa din 1983, All American Music: Composition in the Late Twentieth Century, John Rockwell, un critic muzical pentru New York Times, a descris coloana sonoră a lui Murch pentru THX 1138 ca:
[su_quote]un nor plutitor de efecte realiste şi modificate sau generate electronic. Personajele din film sunt roboţi narcomani care se deplasează ca prin vis printr-o lume dezumanizată de gadgeturi electronice, voci fără trup şi dispozitive computerizate. Ambianţa sonoră este subtil supărătoare, distorsionată, metalică, pe muchie…. Coloana sonoră imită şi evocă imaginile vizuale, adesea sugerând lucruri pe care nu le vedem de fapt şi lăsând privitorul să-şi imagineze efecte pe care Murch nu se deranjează să le furnizeze[/su_quote]
Într-un interviu despre sunetul pentru THX 1138, Walter Murch caracterizează înregistrările ambientale folosite pentru secvenţele cu „Închisoarea Albă“ în felul următor: „Practic este tonul camerei de la Exploratorium-ul din San Francisco…. Este un voal de sunet misterios – nu este nimic special în el, dar este plin de fragmente sugestive“. Descrierea poate fi uşor folosită pentru a clasifica întreaga coloană sonoră a filmului. Montajele de sunet sunt pline de „fragmente sugestive“ care oferă metafore cinematografice subtile, critică socială ascuţită şi chiar şi satiră, în tradiţia romanelor 1984, de George Orwell şi Minunata Lumea Nou, de Aldous Huxley. Filmul critică aspru cultura de consum şi pericolele reprezentate de stat şi de controlul religios al tehnologiei. Relaţiile imagine-sunet evocă teme science fiction cheie precum opresiunea şi represiunea. În film, individualitatea este ameninţată de utilizarea silită a medicamentelor tranchilizante, de fuziunea dintre religie, politică şi consumerism şi de o cultură de supraveghere omniprezentă. În acest mediu, mintea în sine devine o cuşcă. Cu toate acestea, personajul principal din THX (Robert Duvall) îmbrăţişează edictul contraculturii: „Turn on, tune in, drop out“. El se întoarce către propria individualitate şi sexualitate cu ajutorul perechii sale LUH (Maggie McOmie), se pune în acord cu situaţia lui dificilă şi renunţă, evadând din lumea subterană în care este prins.
Montajul de sunet din versiunea originală a THX 1138 combate agresiv modelul tradiţional imagine-sunet folosit de Hollywood, care pune accent pe „realism“ şi naturalism. Mai degrabă decât să permită sunetului să fie un apendice al imaginii, cineaştii apară poziţia sunetului ca partener egal în procesul de cinema, în stilul filmelor lui Jean-Luc Godard, mutând sunetul cu, împotriva şi, uneori, fără a ţine seama de pista de imagine. În acest sens, filmul este la fel de revoluţionar ca 2001: A Space Odyssey (1968) în a ridica întrebări şi a provoca percepţiile. Totuşi, THX 1138 substituie muzica cu „musique concrète“ pentru a-şi atinge obiectivul. Chiar dacă THX 1138 nu a fost la fel de influent cultural ca 2001: A Space Odyssey, el a fost extrem de influent în cercurile de sunetişti de la Hollywood. Experimentele inovatoare ale filmului şi utilizările conceptuale ale sunetului au pus bazele pentru efectele de sunet din următoarele filme ale lui George Lucas, inclusiv seria Star Wars şi seria Raiders of the Lost Ark. În plus, tehnicile stilistice pe care Murch le-a inovat pentru THX 1138 vor fi folosite într-o serie de filme de-ale lui Francis Ford Coppola, inclusiv The Conversation (1974), seria The Godfather şi Apocalypse Now (1979). În acest sens, THX 1138 a fost plin de „fragmente sugestive“ care au provocat nu numai cinefilii, ci şi cineaştii în a transforma mediumul sunetului de film şi a aduce cinematograful hollywoodian mai aproape de modelul designului de sunet.
