[su_quote cite=”Ingmar Bergman”]Am început să lucrez la The Silence (1963) în timpul Crăciunului, după ce tocmai terminasem Winter Light (1963). Ideea mea iniţială a fost aceea de a face un film care să se supună legilor muzicale, în locul celor dramaturgice. În timp ce îl puneam cap la cap, gândeam mult mai mult în termeni muzicali decât o făcusem înainte…[/su_quote]
Limbajul stă în centrul filmului The Silence. Chiar dacă acesta este folosit tot timpul, nu există comunicare între cele două surori şi locuitorii ţării străine pe care acestea o tranzitează (Estonia?). Singurele ocazii în care există o oarecare înţelegere verbală implică muzica, muzica lui Johann Sebastian Bach. Anna (Gunnel Lindblom), sora mai mică, înţelege un singur lucru din ziarul pe care îl cumpără dintr-o cafenea – anunţul concertului de Bach din acea seară. Când Variaţiunile Goldberg de Bach se aud seara la radio, sora bolnavă, Ester (Ingrid Thulin), şi bătrânul chelner rup într-un final tăcerea, iniţial ambii fiind în măsură să aprecieze muzica şi, ulterior, ambii înţelegând singurul cuvânt pe care îl au în comun, şi anume „muzik“. Muzica – comunicare non-verbală, dar auditivă – nu cunoaşte frontiere. Între cei doi se construieşte un raport, în ciuda lipsei unui limbaj verbal comun, un raport care este paralel cu natura, dar diferit de raportul fizic stabilit de Anna cu tânărul chelner.
De asemenea, Bach este în centrul tăcerii dintre fiul Annei şi adulţi. Surorile vorbesc despre Sebastian Bach, în timp ce chelnerul adaugă prenumele Johann, pe care îl poartă şi băieţelul (Jörgen Lindström). Scăparea numelui său poate fi legată de prăpastia dintre generaţii, în care tinerii joacă un rol numai când li se spune. În viziunea lui Ingmar Bergman, mai presus de toate în The Silence, conştientizarea receptivă, deşi alertă şi vibrantă, a băiatului este cea care echilibrează ciudăţenia şi impenetrabilitatea lumii în care trebuie să înveţe, într-un fel, să trăiască. Pe coridorul hotelului în care sunt cazate cele trei personaje se află o reproducere mare a unui tablou de Rubens cu un satir lasciv 
care încearcă să apuce piciorul unui nud voluptuos. Îl vedem de două ori, iar băiatul pare să-l studieze ocazional. Ne aminteşte de isprăvile sexuale ale mamei sale, dar, mai important, este o scenă în care sexualitatea, doar fizică, exclude orice alte semnificaţii. Imaginaţia nestăpânită a lui Johan contracarează negativitatea din această scenă. Dacă acest lucru este adevărat, atunci avem motive suplimentare să privim The Silence ca având un loc în triada din care fac parte şi Winter Light şi Through a Glass Darkly (1961). Sfinţenia din fiinţele umane, din umanitatea pură ca produs privilegiat al naturii, în general, supravieţuieşte şi devine o rămăşiţă salvată chiar şi în coşmarul care este viaţa lipsită permanent de speranţa că orice divinitate va scoate vreodată un sunet încurajator – dacă nu cumva acest sunet este în muzica lui Bach sau a altui mare compozitor. Dar şi în aceasta sălăşluieşte o tăcere, dar una care rămâne omagială binelui şi frumosului din viaţa noastră.
[su_quote cite=”Ingmar Bergman”]Through a Glass Darkly se referă la Dumnezeu şi iubire. Apoi vine Winter Light, care le critică şi se termină, dezbrăcat până la ultimul strat, cu o rugăciune adresată unui Dumnezeu anonim. Un zeu dincolo de formule, religia vie reprezentată de Frövik (Allan Edwall). Şi poi The Silence – totul este şi mai dezbrăcat aici, o lume cu totul fără Dumnezeu. Doar mâna – frăţia – rămâne. Şi muzica.[/su_quote]
Distanţa parcursă între Through a Glass Darkly şi The Silence poate fi măsurată prin modul în care Bergman apelează la Bach în cele două filme. În primul, una dintre suitele pentru violoncel neacompaniat este folosită ca muzică incidentală – drept „comentariu regizoral“. Funcţia sa este aceea de a exprima compasiunea pe care suntem făcuţi să o simţim pentru personaje şi, dincolo de ea, consolare: ne spune, la fel de clar ca Gunnar Björnstrand şi cu infinită mai mare convingere, că „Dumnezeu este iubire“. În camera de hotel din The Silence, într-o atmosferă nefericită şi sufocantă, Ester porneşte radioul său portabil şi apare clinchetul slab, distant al clavecinului de Bach. Sora ei o întreabă ce este. „Bach“, răspunde ea, „Sebastian Bach“, şi vocea ei exprimă o dorinţă fără speranţă pentru o stabilitate şi o certitudine care au devenit de neatins.
http://youtu.be/Xa9Ex5cRjRE
