Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb (1964) a fost adaptat după un roman intitulat Red Alert, scris de Peter George. Stanley Kubrick a împărţit creditele pentru scenariu cu el şi cu Terry Southern. Filmul a început ca o dramă serioasă despre Războiul Rece; cu toate acestea, pe parcurs ce Kubrick a lucrat cu materialul, a identificat posibilităţile comice ale subiectului. A imaginat ceea ce el a numit o „comedie de coşmar“, despre un general paranoic (interpretat de Sterling Hayden) care iniţiază un atac neaprobat asupra ruşilor, atac ce nu poate fi oprit. Pentru a spori comedia, a fost adăugat personajul Dr. Strangelove, un fost nazist care are braţul şi piciorul drept scăpate de sub control.
Muzica adaugă un contrapunct ironic filmului, deşi Dr. Strangelove nu este un film foarte muzical. Asemenea coperţilor unei cărţi, filmul este învelit de două melodii preexistente, cărora li se adaugă tropul muzical recurent al melodiei When Johnny Comes Marching Home. Multe dintre scene – în special cele din sala de război şi de la baza forţelor aeriene Burpelson – nu sunt deloc susţinute muzical. Pentru porţiunile muzicale ale filmului, Kubrick l-a angajat pe compozitorul şi aranjorul britanic Laurie Johnson. În cariera sa, Johnson a lucrat cu trupe mari, inclusiv cu Ted Heath Band şi popria sa trupă London Big Band, şi a compus şi aranjat muzică pentru filme, televiziune şi teatru.
Genericul de început al filmului prezintă imagini cu un bombardier al forţelor aeriene care realimentează în zbor pe o versiune orchestrală a melodiei Try a Little Tenderness. Starea de spirit romantică a piesei peste referinţa evident sexuală a tubului lung de alimentare cuplat la rezervorul bombardierului stabileşte tonul satiric pentru tot restul filmului. Muzica şi efectele vizuale amintesc de ceea ce profesorul Luis M. Garcia Mainar numeşte „ideile principale ale filmului: legătura dintre dorinţă şi distrugere“. Când tubul se decuplează, melodia se încheie cu blândeţe, cu un aer aproape melancolic. La sfârşitul filmului, eforturile de rechemare a ultimului B-52, pilotat de maiorul King, eşuează, iar bomba nucleară lansată de avion dă startul unei reacţii în lanţ în întreaga lume, anihilând omenirea. Un montaj de explozii nucleare apare pe fundalul melodiei din epoca celui de-al Doilea Război Mondial a Verei Lynn, We ‘ll Meet Again. Versurile, semnate de Hughie Charles, vorbesc de cei dragi care se reunesc, aparent după război. Kubrick a cochetat cu ideea de a prezenta versurile pe ecran, cu o bilă săltăreaţă care să indice publicului când să cânte, ca la spectacolele de karaoke. Chiar dacă, în cele din urmă, a renunţat la idee, versiunea melodiei din film a prezentat un grup informal de voci care cântă alături de cor.
Piesa muzicală centrală a filmului este When Johnny Comes Marching Home. Multiple versiuni ale acestui cântec apar de-a lungul filmului, în timpul scenelor din interiorul bombardierului maiorului Kong. Sunt opt astfel de scene, iar Johnson oferă o variaţie diferită a melodiei în fiecare dintre ele, unele cu versiuni complete ale piesei, altele doar cu fragmente din anumite bucăţi muzicale. Instrumentaţia şi tempoul pot varia, dar în fiecare caz este prezent un tambur. Melodia When Johnny Comes Marching Home îi este atribuită compozitorului american de origine irlandeză şi dirijorului Patrick Sarsfield Gilmore. Gilmore a condus o trupă din Boston, ca parte a regimentului 24 Infanterie Massachusetts. În 1863, Gilmore a pretins că el a compus When Johnny Comes Marching Home, deşi are asemănări izbitoare cu melodia irlandeză Johnny I Hardly Knew Ye. Chiar dacă a fost compusă în timpul războiului civil, melodia a devenit un cântec popular de război şi a dat naştere multor parodii şi versiuni alternative.
În prima scenă cu bombardierul, echipajul primeşte ordinul „Wing Plan R“, o misiune serioasă de bombardare. Muzica începe numai după ce echipajul a confirmat ordinul de la bază. Prima versiune foloseşte tamburul şi trompeta şi, ulterior, fredonări de voci masculine în timpul discursului de încurajare al maiorului Kong. Următoarea scenă din bombardier începe cu fredonări şi tobe. Vocile care fredonează încheie un vers, după care fac pauză pentru a lăsa loc bătăilor de tobă. Apoi interpretează un alt vers. Maiorul Kong distribuie planurile de atac tuturor membrilor echipajului pentru a bloca codul prefix (care îi va permite doar persoanei care deţine codul, generalul Jack D. Ripper, să anuleze atacul). Instrumentele de alamă interpretează melodia, cu două măsuri suplimentare de cadenţe de tambur între fiecare vers, făcând melodia să dureze de două ori mai mult. Versiunea fredonată nu are o asemenea întârziere. În a treia scenă din bombardier, echipajul se uită la conţinutul kiturilor de supravieţuire. De această dată, melodia este interpretată de muzicuţă, alături de tobe. În a patra scenă din bombardier, în care o rachetă urmăreşte bombardierul, melodia trece la alămuri mici, cu ecouri şi arpegii din trompete. Muzica se pierde în zgomot după ce racheta loveşte avionul, dar o parte din piesă reapare la finalul scenei, când avionul îşi recapătă controlul. În a cinciea scenă din bombardier, cadenţa tobei s-a schimbat oarecum, permiţând o versiune augmentată a piesei, deşi nu o auzim în întregime, ci doar fragmente. În a şasea scenă din bombardier, trompetele sunt în centrul melodiei, interpretând ultima frază muzicală. Aici, Laurie Johnson adaugă un arpegiu descendent pentru alămurile mici. În a şaptea scenă, melodia se aude în întregime, interpretată într-o versiune augmentată de alămurile mici. Acestea oferă accente zgomotoase în timpul repetării melodiei. Arpegiile nu sunt sincronizate cu cadenţa tobei. În a opta scenă, piesa este interpretată în întregime de alămuri mute. Când echipajul armează bomba, apare o melodie alternativă de trompetă. Apoi melodia este interpretată la corn francez. În timp ce maiorul Kong coboară în nişa bombei, melodia continuă, cu acompaniament de tobă şi alămuri, apoi apare trompeta cu accente de alămuri mici. Se adaugă mai multe tobe, ridicând tensiunea. Când trapa de eliberare a bombei se deschide, muzica se opreşte, în timp ce maiorul Kong cade odată cu bomba pe zona ţintă.
Deşi Dr. Strangelove nu a avut acelaşi potenţial de vânzare a coloanei sonore ca Lolita (1962), totuşi muzica a făcut parte din campania promoţională a filmului. Columbia a lansat un disc prin intermediul casei de discuri Colpix, pe partea A fiind imprimată Theme from Dr. Stragelove, iar pe partea B, melodia intitulată Love That Bomb. Aceasta din urmă, care nu apare în film, este o melodie doo-wop comică de început de anii ’60.
Deşi muzica din Dr. Strangelove este, poate, mai puţin esenţială decât în filmele lui Kubrick de mai târziu, precum 2001: A Space Odyssey (1968), A Clockwork Orange (1971) sau The Shining (1980), criticul de film Michel Ciment a sugerat că, începând cu Dr. Stangelove, Kubrick a folosit „muzica drept o referinţă culturală“.
Bibliografie
Christine Lee Gengaro, Listening to Stanley Kubrick: The Music in His Films, Scarecrow Press, Maryland, 2013;
http://youtu.be/NFkryh6hC-k
