The Scent of Green Papaya (1993), lucrarea lui Tran Anh Hung, un cineast vietnamez care locuiește în Franța, descrie viața din casa unui negustor vietnamez înstărit în timpul ultimilor ani de colonialism francez. Adoptând spiritul melancolic al filmului colonialist, The Scent of Green Papaya surprinde impactul modernismului și al modernității asupra unei familii tradiționale vietnameze din clasa conducătoare. Totuși, stilul de viață nobil, poate mai elegant, sub dominația colonială este deplâns cu adevărat în acest film. Tran Anh Hung invocă mirosurile și sunetele de acasă într-un mod care produce o stare de spirit melancolică. Sunetul de papaya verde pregătit pentru masa de seară, corul de greieri în zori și la amurg sunt puternic evocate pentru a reprezenta Vietnamul însuși. După cum arată regizorul:
[su_quote cite=”Tran Anh Hung”]Mirosul de papaya verde este o amintire personală din copilărie. Toată lumea (în Vietnam n.red.) știa gesturile asociate cu pregătirea papaya și, de vreme ce casele nu erau izolate fonic, de multe ori auzeai cum este pregătit în casa de alături. Cunoșteai sunetul, deoarece papaya este gol și atunci când îl lovești (cu un cuțit) scoate un zgomot foarte caracteristic. Papaya a fost într-adevăr o parte din viața vietnameză de zi cu zi.[/su_quote]
Sunetele care semnifică Vietnamul sub dominația colonială, din a doua jumătate a filmului, sunt provocate de un nou decor, notele discordante ale melodiilor moderniste interpretate de noul stăpân al casei la pian și zgomotul intruziv al avioanelor de război. Trecerea timpului și slăbirea tradițiilor muzicale sunt prezentate într-o scenă de la începutul filmului, în care tatăl (Ngoc Trung Tran) cântă la đàn nguyệt – „lăuta lunii“ cu două coarde – cu aparente abilități. Într-o scenă ulterioară, fiul său ține instrumentul, răsucindu-l în mâini ca și cum s-ar întreba cum funcționează. În cele din urmă, îi dă un lustru.
Filmul lui Hung are o coloană sonoră foarte interesantă: o parte tradițional vietnameză, iar cealaltă parte contemporan occidentală, compusă de Tôn-Thât Tiêt – filmul a fost turnat în Franța și mulți dintre muzicienii creditați pe coloana sonoră sunt specialiștii în muzică contemporană, originari din Paris, ai Ensemble Intercontemporain. Filmul prezintă și un compozitor, Khuyen (Vuong Hòa Hôi), ca unul dintre personajele principale din a doua parte și reușește să îi prezinte ocupația cu o oarecare fidelitate. Acesta improvizează, mâzgălește (vedem o foaie plină cu idei muzicale), respinge. Reprezentarea convențional hollywoodiană a compozitorului vine cu o lovitură de inspirație, urmată de un sprint rapid la pian, iar apoi muzica curgând, imaginată în întregime, direct din degetele compozitorului. În același mod, echipele de compoziție de pe ecran reușesc, în general, să vină atât cu muzica, cât și cu cuvintele în puțin mai mult decât durează să cânte melodia terminată.
În film, cu acțiunea desfășurată în Saigon în 1951, personajul principal este o fetiță timidă de țăran, în vârstă de zece ani, pe nume Mui (Man San Lu). Ea petrece zece ani ca servitoare într-o familie bogată de negustori din Saigon și ajunge femeie. După ce comerciantul își abandonează familia un deceniu mai târziu, adulta Mui (Tran Nu Yên-Khê) este trimisă să locuiască cu Khuyen, un muzician burlac educat în Franța, iar cei doi se îndrăgostesc. Cu o poveste alcătuită din momente intime, mai degrabă decât din evenimente majore, filmul luminează publicul, a cărui expunere la Vietnam a fost derivată în principal din filmele de război și propagandă. Ne este prezentată cealaltă parte a Vietnamului, un tărâm pașnic cu o cultură bogată și nu un câmp de luptă sângeros. Povestea „nemilitantă“ a lui Hung, fără elicoptere și napalm, ci doar cu indicii de război pe coloana sonoră a filmului, oferă antidotul perfect la melodramaticul, cu scenariu similar, Heaven & Earth (1993), regizat de Oliver Stone. După cum comentează Hung, „Vietnamul în filme a însemnat imagini de război. De ani de zile, violența a mascat umanitatea poporului meu.“
În plus, vizionând filmul aflăm multe și despre structura de clasă a societății vietnameze, diferențele de gen și suprimarea femeii. Spre exemplu, stăpâna casei (Thi Loc Truong) sprijină familia cu ajutorul unui mic magazin de materiale textile, în timp ce tatăl stă în pat și nu face nimic altceva decât să cânte la lăuta sa. Când soțul dispare cu toate economiile familiei, soția este cea învinovățită pentru că nu și-a satisfăcut bărbatul. Cu toate acestea, femeile din film sunt portretizate ca fiind curajoase și posesoare a unor puteri uriașe de statornicie. În termeni mai subtili, filmul mai sugerează și efectele colonialismului francez prin intermediul personajului lui Khuyen, care a studiat în Paris și care interpretează numai partituri de Debussy, Chopin și alți compozitori europeni.
Bibliografie
Andrew Ford, The Sound of Pictures, Black Inc., Melbourne, 2010;
