Sunetul din The Dark Knight (2008), al doilea film din seria Batman a lui Christopher Nolan, amplifică sentimentul de anvergură şi magnitudine al imaginilor. În timp ce accentul pus pe sunet urmăreşte o abordare „realistă“ a cinematografiei (de exemplu, capturarea unor imagini reale, mai degrabă decât crearea lor ca CGI sau efecte vizuale speciale în post-producţie), în realizarea imaginii s-a adoptat o strategie diametral opusă prin aceea că se mizează pe hiper-real atât în crearea magnitudinii, cât şi a anvergurii, precum şi în a ajuta dezvoltarea naraţiunii. În acest sens, abordarea sunetului în The Dark Knight pare a fi destul de convenţională pentru filmele spectaculoase, de mare amploare. Chiar dacă abordarea poate fi convenţională, materialul folosit în realizarea sunetului este departe de a fi convenţional. În ceea ce priveşte designul de sunet, Richard King şi echipa sa au petrecut o grămadă de timp lucrând la fizicalitatea designului. Sunetul loviturilor corporale şi al celor de pumn sunt atât de puternice şi ajung la o frecvenţă atât de înaltă încât dau impresia că sunt pe cale să spargă corpul, nu doar să îl rănească. Această calitate viscerală specifică a designului de sunet din The Dark Knight este apoi întinsă la cele mai extreme şi incomode niveluri în scena interogării. Nu are rost să îţi acoperi ochii: agresiunea lui Batman faţă de Joker este prezentată publicului, inevitabil, prin sunetul violenţei.
Acesta este doar un exemplu vizibil al modului în care sunetul din film învesteşte publicul cu intensitate hiper-reală şi agresivitate fizică: efectul scontat este acela de implicare viscerală, opresivă. Această abordare nu este nicăieri mai clară decât în partitura muzicală a filmului. Muzica lui Hans Zimmer şi James Newton-Howard, doi titani ai compoziţiei de film, este în mod constant sumbă şi tragică în ton şi mişcare, cum este şi de aşteptat, având în vedere tonul general al filmului. Cu toate acestea, chiar şi după standardele filmului, tema lui Hans Zimmer pentru Joker, care străbate toată coloana sonoră, este foarte neobişnuită pentru filme care speră să ajungă la un public larg. Tema se bazează pe o singură notă, care a ajuns să fie denumită „nota“, pe care sunt construite o gamă remarcabilă de tonuri ascendente distorsionate, variaţii de volum şi frecvenţă, pentru a forma un efect deconcertant. Această abordare nu este neobişnuită pentru designul de sunet, dar este foarte neobişnuită pentru muzica de masă, în cazul căreia, în mod tradiţional, melodia şi armonia au supremaţia.
Salva de deschidere, Why So Serious? (Tema lui Joker), este una dintre acele piese care creează o senzaţie de tulburare şi dezgust, folosind coardele într-o manieră disonantă, astfel încât să dezechilibreze ascultătorul, adâncind senzaţia de deconectare şi răutate prin schimbarea ritmurilor care se ciocnesc violent între ele de la canalele de sunet din stânga la cele din dreapta şi invers. Agresivitatea piesei este destul de extraordinară, în termeni generali, mai ales pentru un film hollywoodian care intenţionează să ajungă la publicul larg. Nicio melodie uşor de fredonat, nicio armonie liniştitoare, nicio temă eroică: aceasta este dură, agresivă într-un mod foarte senzual şi tulburător de ascultat. Această coloană sonoră este echivalentul sunetului metalic dur creat de o coarda de bronz trasă pe o tablă de perete – musique concrète, care devine o josnicie de cea mai joasă speţă. Chitara electrică, coardele, acordurile de pian şi Dumnezeu mai ştie ce, toate devin scârţâitul ascuţit al fricii înainte de lovitura de cuţit a lui Joker. Este de departe cel mai terifiant sunet asociat vreodată cu un personaj negativ, fără a avea o formă reală sau o melodie.
Pe lângă asaltarea publicului cu o coloană sonoră destul de viscerală, capacitatea de a capta dialogul, pe platou, în claritate deplină, oferă filmului o textură aspră, care completează bine încercarea de a captura o senzaţie de real aşa cum este el definit de cineaşti (adică ceea ce vezi şi auzi este exact cum s-a întâmplat). Toate scenele în care apare Joker se învârt în jurul vocii lui Heath Ledger. Muzica este în mare parte absentă sau redusă în fundal, iar efectele sonore sunt menţinute la un nivel minim. Excepţia este, de obicei, o reluare a „notei“. Acesta este cazul în toate secvenţele cheie cu Joker şi anume apelul său la şefii mafiei, distrugerea petrecerii de strângere de fonduri a lui Harvey Dent (Aaron Eckhart), secvenţa interogării, vizitarea lui Harvey Dent pe patul de spital şi chiar în confruntarea finală cu Batman. Singura excepţie este secvenţa de urmărire în care încearcă să îl omoare pe Harvey Dent, considerându-l Batman. Totuşi, în această secvenţă, Joker are puţine replici şi când le livrează, în special spre sfârşitul urmăririi, filmul revine la strategia anterioară. Acest aspect îi oferă interpretării lui Ledger o dimensiune suplimentară, cu întreaga coloană sonoră scoţându-l în evidenţă şi curăţând aerul din jurul său. De asemenea, acest lucru este important şi în legătură cu o componentă acustică cheie a interpretării lui Ledger: linsul, suptul şi zgomotele făcute cu buzele sunt perfect capturate pe coloana sonoră a filmului.
Bibliografie
Alan Lovell, Gianluca Sergi, Cinema Entertainment: Essays On Audiences, Films And Film Makers, Open University Press, Anglia, 2009;
http://youtu.be/ioQnaB1ijtk
