Chiar dacă era în America și cu o distribuție complet non-chineză în timp ce producea My Blueberry Nights (2007), Wong Kar-wai a acționat ca și cum ar fi fost acasă. O cântăreață extrem de populară (Norah Jones) este protagonista filmului și o altă muziciană celebră (Chan Marshall aka Cat Power) are o apariție cameo puternică într-unul dintre momentele cele mai emoționante ale filmului. Apelul lui Wong la staruri pop și fascinația sa pentru aura lor umflată de media datează din primele sale zile ca regizor și este o moștenire a uceniciei sale în industria de film din Hong Kong.
Norah Jones, pentru care My Blueberry Nights avea să fie primul său film, a fost asigurată că muzica ei nu va fi folosită în film pentru a se putea concentra pe jocul actoricesc. Apoi, într-o zi, la șase dimineața, după o noapte de filmări și sub impulsul momentului, ea a compus The Story. Încântat, Wong a folosit piesa ca pe un cadru atât la începutul, cât și la sfârșitul filmului, pe generic. Este un omagiu adecvat adus actriței principale din partea regizorului, dar, de asemenea, este și un exemplu bun în ceea ce privește rolul crucial, dar subtil, pe care melodiile îl pot avea într-un film. Deși nu pot spune că egalează prim-planul extrem lynchian care domină genericul – de-acum celebrul cadru cu înghețata care se topește pe corpul cavernos al unei felii începute de plăcintă cu afine –, sunetul periei pe tobe, basul ocazional și pianul aproape de cabaret stabilesc o atmosferă distinctă de jazz care se potrivește cu nucleul improvizatoric, lejer și totuși sentimental al filmului. Trimiterile la blues și jazz fac, de asemenea, aluzie și la o localizare – New York – care, în timp ce este fără echivoc și distinct urban, este și legat de culorile calde ale Sudului.
Dar, în timp ce pe de o parte melodia The Story a Norei Jones ne poartă decisiv în lumea filmului, pe de altă parte versurile sale rezervate mențin o anumită distanță față de aceasta – de aici, probabil, și decizia nimerită a lui Wong de a o folosit doar în timpul genericelor. Ca și cum și-ar face o mărturisire secretă sieși și totuși asumându-și în aparență identitatea povestitorului, monologul franc al lui Jones vorbește despre dificultățile începutului: „I don’t know how to begin / ‘cause the story has been told before / I will sing along I suppose / I guess it’s just how it goes …”. Într-o declarație vagă de o oarecare sinceritate, Jones a sugerat că „melodia avea sens, deoarece cu siguranță a fost influențată de experiența mea din timpul filmărilor“. Nu este nevoie de un critic profesionist pentru a auzi în ea o trimitere delicată și totuși fermă la procesul creativ al lui Wong.
Auzită și în timpul genericului de final, The Story conține grațios filmul asemenea unei coperți. Următoarea ca importanță structurală, deși în sine este mai degrabă puternică și emoționantă, este melodia The Greatest a cântăreței Chan Marshall (interpretată de Chan Marshall sub numele de scenă Cat Power). Wong a plasat-o la începutul poveștii de dragoste dintre Jeremy (Jude Law) și Elizabeth (Norah Jones), chiar în timp ce îi taie prima din multele felii de plăcintă cu afine. Starea melancolică și tonul ușor auto-reproșant al melodiei colorează cadrele „cortină“ împrăștiate pe întreg parcursul primei secțiuni din New York a filmului, precum și imaginile cu Jeremy, singur, în cofetăria sa.
Este foarte greu să îți scape impresia că Wong a fost prea neglijent cu subtextul „road movie-ului“ My Blueberry Nights. Doar cele trei piese originale ale lui Ry Cooder mai ridică, ocazional, călătoria lui Elizabeth de-a curmezișul țării la un nivel superior de rezonanță poetică și intertextuală. Pe lângă faptul că evocă filmul Paris, Texas (1984) a lui Wim Winders, un alt road movie pentru care Cooder a compus o coloană sonoră minimalistă, dar puternic evocatoare, care l-au făcut pe bună dreptate celebru, muzica sa își asumă sarcina de a da greutate emoțională segmentului dedicat Las Vegas-ului și împrejurimilor sale. La chitara lui Cooder, amintirile instrumentelor, genurilor și protagoniștilor primei jumătăți de secol de rock american se ciocnesc într-un flux interesant de gesturi individuale și puternic expresive.
Astfel, din ceea ce prezintă My Blueberry Nights, muzica americană este plină de viață și sănătoasă, capacitatea sa de a se reînnoi fiind alimentată, printre alte forțe, de cinema. Dacă acest lucru este un compliment adus filmului rămâne, desigur, o întrebare deschisă. My Blueberry Nights nu este doar simptomul unei anumite tendințe în fluxul de capital și alocarea resurselor, ci și o criză artistică personală rezultată din abandonul ancorării distincte locale a producțiilor anterioare ale lui Wong și cu acesta, pierderea capacității de a integra scenariul și construcția personajelor cu muzica. Numeroasele melodii, cu toată sofisticarea montajului și a designului de sunet, nu reușesc să se coaguleze într-un întreg muzico-dramatic convingător. În schimb, acestea se întâlesc întâmplător ca și cum ar fi fost suprapuse peste episoade narative concepute independent și, astfel, de multe ori nu reușesc să apară ca un element integrant al acestora.
Intrat pe orbita starurilor de la Hollywood și în arena cinemaului cu finanțare globală, amprentele compilațiilor pop extrem de personale folosite de Wong și-au pierdut forța. Ca urmare, în loc să sune ca un simplu suvenir, așa cum este adesea cazul când muzica dintr-un film este distribuită ca o înregistrare de sine stătătoare, albumul cu coloana sonoră a My Blueberry Nights este mai mult împlinirea unui film care nu a fost menit să fie. Nu este exclus ca anumite elemente ale filmului de acțiune hongkongez – ne-a putea gândi la Matrix – o versiune sleită și banalizată a tratamentului idiosincratic aplicat de Wong compilațiilor sale și cântăreților-deveniți-actori să fie absorbite în limbajul filmic al anumitor regizori de la Hollywood. Dar calea spre o influență de lungă durată, așa cum a arătat Kill Bill-ul lui Tarantino mult înainte ca Wong să se fi gândit să filmeze în străinătate, constă în explorarea susținută a formelor de expresie specifice Hong Kong-ului, chiar și atunci când acestea iau forma unui cântec de Laurie Anderson (melodia cântăreței americane, Speak My Language, apare în filmul lui Wong Kar-wai din 1995 Fallen Angels).
Bibliografie
Kam Louie (editor), Hong Kong Culture: Word and Image, Hnog Kong University Press, Hong Kong, 2010;
http://youtu.be/v9ZuLRk1g2A
