Regizorul japonez Hiroshi Teshigahara şi-a câştigat un renume internaţional, la vârsta de 36 de ani, prin adaptarea romanului lui Kobo Abe, Femeia Nisipurilor. Pentru Woman in the Dunes (1964), ca şi pentru toate celelalte producţii semnate de acesta, Toru Takemitsu a compus coloana sonoră.
Idealurile artistice ale celor doi au ţinut pasul cu contemporaneitatea, iar evoluţia abordărilor lor artistice a mers în paralel. Takemitsu a scris despre exigenţele compunerii pentru filmele lui Teshigahara: „Fiecare mic spaţiu din fiecare cadru pare să fie umplut cu un fel de substanţă metalică de o mare densitate, oferind privitorului o impresie ce transcede sensul originar al scenariului şi al personajelor…. Imaginile însele reverberează un sunet distinct şi fertil, iar muzica poate juca doar un rol subordonat, aducând în prim-plan sunetele emise de imagini.“ Dicţia sinestezică naturală a lui Takemitsu subliniază aici afinitatea dintre cei doi artişti şi relaţia lor cu ideile lui Isamu Noguchi, cu care s-au întâlnit mai direct la sfârşitul anilor `70, când cei trei prieteni, Hiroshi Teshigahara, Toru Takemitsu şi Kobo Abe, au început să găsească proiecte la care să colaboreze.
Teshigahara a susţinut că „plasarea muzicii dă viaţă lucrurilor care nu au fost exprimate în imagni… filmul evoluează la un realism superior.“ El a mai comentat că în Woman in the Dunes, Takemitsu a folosit sunetul „nu ca fundal, ci ca personaj“, un sunet frenetic de taiko (plus sunetul de îmbrăcăminte ruptă şi instrumente distorsionate) amplificând o scenă de viol public. Takemitsu însuşi a spus că partitura sa pentru un film despre artistul de Ukiyo-e, Toshusai Sharaku, în care a implicat un ansamblu vast, arată influenţa jazz-ului asupra muzicii sale.
O altă linie de influenţă în cadrul lucrărilor lui Takemitsu vine dinspre tehnicile musique concrète ale anilor ’50, vizibile pe coloanele sonore ale mai multor filme din anii ’60 la care acesta a lucrat (precum Kwaidan [1964] şi Woman in the Dunes), care folosesc sunete manipulate electronic şi instrumente japoneze, vocea umană, sunetul de şmirghel frecat, scânduri fărâmiţate cu mâna şi pian „preparat“. Aceste influenţe reciproce şi linii încrucişate de dezvoltare între lucrările electronice ale lui Takemitsu, partiturile pentru film, lucrările de concert pentru instrumente occidentale în multe combinaţii de muzică de cameră şi lucrări pentru instrumente japoneze face arbitrară prezentarea acestor lucrări în categorii izolate, deoarece se estompează liniile muncii sale de creaţie.
Bibliografie
William Minor, Jazz Journeys to Japan: The Heart Within, The University of Michigan Press, Ann Arbor, 2004;
Larry Sitsky (editor), Music of the Twentieth-century Avant-garde: A Biocritical Sourcebook, Greenwood Press, Westport, 2002;
