În 1997, într-o discuţie cu producătorul Mark Horowitz despre Sweeney Todd, compozitorul Stephen Sondheim a vorbit despre posibile planuri pentru un film bazat pe acest musical în regia lui Tim Burton, care „s-a îndrăgostit de spectacol când a fost în Londra în 1981 şi l-a văzut de zece ori.“ Compozitorul nu numai că a fost de acord cu Horowitz care a rezumat poziţia declarată de acesta în nenumărate rânduri cum că „musical-ul filmat, de obicei, nu funcţionează“, ci a făcut un comentariu specific cu predicţia pesimistă că un film bazat pe Sweeney „nu ar funcţiona nici două secunde“.
În ciuda iubirii sale de-o viaţă pentru cinema, Sondheim admiră foarte puţine musical-uri filmate; din cele care îi plac, niciunul nu este adaptare. Din păcate, printre adaptările pe care el le găseşte nesatisfăcătoare se numără patru filme bazate pe propriile sale spectacole: West Side Story, Gypsy, A Funny Thing Happened on the Way to the Forum şi A Little Night Music. În opinia lui Sondheim, acţiunea dintr-un film trebuie să avanseze constant, iar acest lucru nu se întâmplă în aceste adaptări. Pentru Sondheim, convenţia teatrală a cântăreţilor staţionari, cum sunt Tony şi Maria cântând Tonight, nu se transpune bine în film. De asemenea, el şi-a exprimat un oarecare scepticism cu privire la realizarea filmului Sweeney Todd înainte de anul 2099, de vreme ce Burton avea nevoie să termine Superman Twelve (film care nu a mai fost realizat). Chiar dacă au fost nevoie de încă zece ani (26 dacă ne raportăm la prima vizionare a spectacolului londonez), musical-ul bazat pe Sweeney Todd a apărut la scurt timp după Crăciunul anului 2007. Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street a fost regizat de Burton şi l-a avut ca protagonist pe Johnny Depp.
Filmul nu şi-a propus să prezinte o variantă fidelă şi completă a sursei sale. De regulă, spectacolele de musical depăşesc cele „două ore de trafic“ anunţate de Corul de la începutul piesei Romeo şi Julieta, un standard în industrie. Traficul de scenă al Sweeney este de circa trei ore. În general, musical-urile filmate, fie ele originale sau adaptări, iau timpul estimat al spectacolului, trasat de Shakespeare, mai în serios. Adaptarea lui Burton are mai puţin de două ore, 116 minute pentru a fi exact.
Pentru a realiza filmul atât de succint, o parte din material a trebuit să fie eliminat, inclusiv din cele 80% ocupate de muzică. Astfel, Sondheim a intrat în proiectul Sweeney Todd ştiind că unele melodii vor dispărea, în special acelea care nu păstrau dinamismul acţiunii. Spre exemplu, cântecele de la frizerie atribuite personajului Beadle aveau dublul scop de a crea o diversiune pentru a împiedica acest personaj din a inspecta subsolul lui Todd şi de a oferi tenorului ceva substanţial de cântat în cursul unei seri, dar încetinea acţiunea şi a putut fi redus fără consecinţe aproape de patru minute. Având în vedere că secţiunea lirică de mijloc denumită Ladies in Their Sensitivities a fost şi ea eliminată, contribuţia vocală a lui Beadle în film este redusă foarte mult.
În interviul pe care i l-a acordat lui Jesse Green pentru New York Times, Sondheim a estimat că circa 20% din numerele muzicale care au rămas au fost şlefuite şi „în total, mai puţin de zece din cele 25 de numere mari ale spectacolului au supravieţuit substanţial intacte“. Adunaţi timpul economisit, iar rezultatul este un Sweeney mai slab şi mai ponosit, aproximativ cu o treime mai scurt decât predecesorul său pus în scenă.
Există foarte puţine momente de linişte în fosa orchestrei pe parcursul spectacolului. Aş spune că spectacolul este, probabil, circa 80% cântat, 20% vorbit, dar chiar şi când se vorbeşte, aproximativ jumătate din această perioadă este susţinută de muzică ambientală. Acesta este modul de a menţine publicul într-o stare de tensiune, pentru că dacă iese vre-un moment din fantezie, se va uita la o poveste ridicolă cu o grămadă de sânge fals.
Stephen Sondheim
Adaptarea lui Burton a atras atenţia multor critici de film şi a publicului pentru distribuirea lui Depp, care a lucrat cu regizorul la şase filme anterioare, dar care nu a cântat niciodată mai mult decât ca backing vocal într-o trupă rock. Din fericire, datorită minunilor tehnologiei de film, nu a fost nevoie ca Depp – sau Helena Bonham Carter, care nu mai cântase niciodată şi care a fost distribuită în rolul mult mai exigent al Doamnei Lovett – să cânte toate notele unei melodii şi, în consecinţă, să respecte ritmurile şi înălţimile impuse. Procesul de înregistrare a trecut prin mai multe etape. În primul rând, supervizorul muzical Mike Higham a creat o pistă suport fără voci. Apoi, după repetiţii cu Sondheim, distribuţia şi-a înregistrat solo-urile şi duetele (singura excepţie a fost Laura Michelle Kelly în rolul cerşetoarei şi al lui Lucy care a cântat direct pe platoul de filmare). Fiecare membru al distribuţiei a fost înregistrat pe o pistă separată. Apoi, sunetele singure au putut fi rafinate, reacordate şi mediate suficient încât o şoaptă cântată să poată fi auzită peste o orchestră puternică. În cele din urmă, această orchestră de 64 de muzicieni, dublu faţă de instrumentiştii care se înghesuiau în Teatrul Uris în 1979, a înregistrat pista de susţinere fără voci pe care publicul o aude în film.
În împrumutarea unei tehnici majore de producţie de la MTV şi de la clipurile rock, Sweeney-ul lui Burton a plecat de la două generaţii de practică tradiţională de film, în care actorii din film sau cântăreţii care dublează actorii din film fac play-back pe un produs vizual finit. Sweeney-ul lui Burton a inversat procesul (din nou, cântăreaţa profesionistă Kelly fiind singură excepţie). Înregistrările au venit mai întâi. După înregistrări, actorii, niciunul dintre ei dublat, au făcut play-back pe sunetele preînregistrate, care includeau şi orchestra şi toate duetele dintr-o anumită melodie. Play-back-ul pe sunete preînregistrate, norma în videoclipurile rock şi MTV, era rar, dacă nu fără precedent în producerea unui musical filmat. Procesul pare că a ajutat la producerea unui aspect natural şi intim al cântatului.
La fiecare pas, Burton aplică tehnici cinematografice, dintre care unele ar fi fost dificil de captat în spectacolul de teatru. Ele apar cel mai adesea în numerele muzicale narative, Poor Thing, în care povestea bărbierului şi a soţiei sale spusă de Doamna Lovett este prezentată într-un flashback viu; A Little Priest, în care camera focalizează de pe fereastra Doamnei Lovett pe oamenii care reprezintă diferitele ocupaţii ale victimelor potenţiale descrise în cântec; şi By the Sea, în care Doamna Lovett şi Sweeney sunt plasaţi în locurile şi situaţiile descrise în cântec. Aceste piese sunt, de asemenea, împodobite prin adăugarea de pete de culoare tentei de gri care străbate filmul (alte pete de culoare apar din când în când, precum costumul albastru ţipător al lui Pirelli şi scaunul roşu, special construit, al lui Sweeney). Acest tip de amplificare filmică a textului şi a poveştii a devenit mai frecventă în ultimii ani, spre exemplu, realizarea vizuală a gândurilor în Chicago-ul (2002) lui Rob Marshall.
Într-o serie de interviuri publice, Sondheim susţine că Sweeney Todd-ul lui Burton nu este diferit numai de spectacolul de Broadway, ci şi de alte adaptări. El dă următorul sfat publicului care ar putea fi dezamăgit de această diferenţă: „Am de gând să-i îndemn pe cât posibil să-şi lase amintirile despre spectacol la uşă, pentru că, aşa cum am spus, spre deosebire de toate celelalte filme sau musical-uri pe care le ştiu, acesta este într-adevăr o încercare de a lua materialul spectacolului şi a-l transforma complet într-un film. Acesta nu este filmul unui musical, ci un film bazat pe un musical.“ Într-o conversaţie publică cu fostul critic de teatru al New York Times, Frank Rich, care a avut loc în martie 2008, Sondheim a mers până la a spune că transformarea lui Burton a fost „cea mai satisfăcătoare versiune a unei piese de scenă pe care am văzut-o vreodată“.
Bibliografie
Geoffrey Block, Enchanted Evenings: The Broadway Musical from ‘Show Boat’ to Sondheim and Lloyd Webber, Oxford University Press, New York, 2009;
