Regizorul american Jonathan Demme s-a distins de-a lungul timpului şi prin selecţiile muzicale încorporate în structura filmelor sale. De la prima sa lucrare, Demme s-a folosit de muzica contemporană pentru a da un ton şi pentru a susţine temele filmelor sale.
Totuşi, din 1986, o mare parte din muzica ce apare în filmele lui Demme a fost realizată de artişti progresişti precum Laurie Anderson, Q Lazarus, Chris Isaak, The Feelies şi David Byrne, cu rezultatul că muzica pare atemporală. De remarcat este dependenţa lui Demme de reggae, o muzică puternic eliberatoare şi veselă, după cum o dovedeşte piesa Time Bums, a lui Ziggy Marley, din Married to the Mob (1988) şi You Don’t Have To Cry, a lui Jimmy Cliff, (o melodie care în stilul caracteristic al lui Demme relaţionează exploatarea politică şi depresia emoţională) din Something Wild (1986).
Something Wild reprezintă cea mai compulsivă implicare a mea într-o coloană sonoră. Dar nu este doar o chestiune de înşirare a unor melodii pop pe coloana sonoră. Ideea că muzica ne afectează atât de puternic la nivel emoţional este cea care m-a fascinat.
Jonathan Demme
De la Scorpio Rising (1965), regizat de Kenneth Anger, – un scurtmetraj subversiv, plin de bucurie, despre Hell’s Angels, pus pe muzica rock de la începutul anilor ’60 – nu au mai fost regizori care să fi folosit muzica într-o manieră atât de originală şi exuberantă. Cu excepţia Stop Making Sense (1984) – poate cel mai bun film de concert făcut vreodată pentru o trupă (Talking Heads) – Demme a privit constant muzică ca pe un partener egal al imaginilor sale. Something Wild începe cu David Byrne care îşi cântă melodia Loco de Amor, acompaniat de regina salsa Celia Cruz; cuprinde peste 50 de melodii pe coloana sonoră şi o apariţie de concert a celor de la The Feelies; şi se încheie cu prinţesa reggae Sister Carol care interpretează propria versiunea a melodiei Wild Thing – motivul tematic/muzical al dramei lui Demme.
În Something Wild, yuppie-ul Charlie (Jeff Daniels) întâlneşte exaltarea dezordonată dincolo de suprafaţa netedă a biroului său în persoana lui Audrey (Melanie Griffith). Într-o lume a imaginii şi artificiului (decorul producţiei este o mărturie în imagini a energiei sincretice şi eclectice a artiştilor din New York), Audrey este maestrul fetişului. Obsedată de felul în care se îmbracă, individualizând calculat look-uri împrumutate, ea călătoreşte cu păpuşi voodoo şi trăieşte printre simboluri ale puterii mistice. Ritualul fetişist este secretul de a trăi într-o lume în care chiar şi minimele aşteptări ale familiei şi ale locului de muncă sunt absente, dar în care oamenii acţionează ca şi cum ar exista. Coloana sonoră stabileşte tonul şi pulsul pentru viziunea lui Demme asupra unei lumi ajunse în zdreţe din cauza producţiei febrile şi reciclării semnificaţiei. Iar muzica afro-americană asigură linia de bază inveterată. Coloana sonoră coboară de la pop-ul jovial la rock-ul cu accente afro şi la ostinato-ul ameninţător şi este căptuşită de interpretarea lui Sister Carol a melodiei Wild Thing. Cântăreaţa este ultima imagine din film, o trimitere vicleană la rezistenţa vitalităţii subculturale – „sălbatic“, primitiv – sub suprafaţa schimbătoare a vieţii postmoderne. Prezenţa fotogenică şi carismatică a cântăreţei Sister Carol i-a atras atenţia lui Jonathan Demme când a văzut-o concertând la S.O.B în Manhattan. Demme a inclus-o în două din comediile sale dramatice neconvenţionale: Something Wild şi Married to the Mob. Rolul său de proprietar de restaurant din Someting Wild a fost o apariţie de tip cameo fără dialog. Aşa cum am arătat deja, contribuţia lui Carol la coloana sonoră a Something Wild – care conţine muzică reggae de UB40 şi Jimmy Cliff – este o interpretare reggae a melodiei Wild Thing, ce combină cu măiestrie stilul hip-hop, rapul şi comentariile de deejay jamaican.
Bibliografie
Michael Bliss, What Goes Around Comes Around: The Films of Jonathan Demme, Southern Illinois University, Illinois, 1996;
Patricia Aufderheide, The Daily Planet: A Critic on the Capitalist Culture Beat, University of Minnesota, Minneapolis, 2000;
