Muzica lui Ennio Morricone poate fi modernă şi disonantă, tonală şi modală, dar în acelaşi timp şi foarte melodică, făcând-o accesibilă ascultătorului mediu şi spectatorului mediu. Elementele moderne pe care le-a asimilat, precum musique concrete sau sugestiile de ambiguitate tonală din The Good, the Bad and the Ugly (1966), nu trebuie căutate prea adânc. Chiar dacă continuă să se bucure de un succes răsunător în industria muzicală, Morricone este capabil să-şi păstreze majoritatea influenţelor artistice ale formării sale clasice şi moderne.
Multe dintre practicile compoziţionale moderne care alcătuiesc corpusul modern a lui Morricone sunt evidente în muzica din The Good, the Bad and the Ugly, în regia lui Sergio Leone. Spre exemplu, The Desert este vizibil piesa cu cel mai ambiguu ton din coloana sa sonoră. Utilizarea a unsprezece clase diferite de înălţime a sunetului pentru soloul cornului englezesc sugerează includerea serialismului, o metodă care, în forma sa cea mai pură, pune sistematic un accent egal pe toate cele doisprezece clase ale înălţimii sunetului ca un mijloc de a evita stabilirea unui centru tonal. Deşi Morricone pare să sugereze cheia La minor prin utilizarea ostinato-ului pentru pian în La minor, efectul asupra ascultătorului este unul de incertitudine în ceea ce priveşte adevărata tonalitate a piesei. Ostinato-urile repetate din The Desert, precum şi din The Rope Bridge, The Ecstasy of Gold şi The Trio, reflectă o puternică influenţă a minimalismului, o practică prin care o compoziţie se bazează aproape în întregime pe repetarea extinsă a unei idei muzicale scurte, a cărei modificare devine foarte vizibilă şi dramatică. Chiar dacă minimalismul a fost folosit în coloanele sonore de mai târziu, în special în cele ale lui Philip Glass (Koyaanisqatsi – 1982), un astfel de dispozitiv era încă destul de rar în anii ’60 şi este o dovadă că Morricone a inclus elemente moderne în muzica sa de film.
O altă tehnică modernă pe care o foloseşte Morricone este aceea a musique concrete, o tehnică compoziţională a secolului 20 în care compozitorii alătură sunete non-muzicale – incluzând sunete naturale, precum zgomotele de animale sau sunetul unei cascade, precum şi sunete mecanice sau artificiale – unor sunete muzicale mai convenţionale. Un exemplu de musique concrete sunt sunetele de corbi care se aud în The Good, the Bad and the Ugly, care urmează imediat primul solo de trompetă din piesa The Trio.
Morricone a mers mult mai departe de simpla asimilare a majorităţii sunetelor muzicii populare şi moderne. Spre exemplu, el recunoaşte că felul în care foloseşte notele din gama minoră, care afişează o preferinţă distinctă pentru forma naturală a modului Aeolic, este similar cu cel al muzicii tradiţionale celtice. El foloseşte frecvent o gamă minoră şi ridică cu un semiton nota 6, nu nota 7 cum se obişnuieşte în cazul gamelor minore armonice. Rezultatul este o scală care se numeşte modul Doric, ce poate fi întâlnită încă de la cântul gregorian. Multe dintre melodiile lui Morricone realizate pentru filme western omit cu totul nota 6, oferind acelor melodii o anumită ambiguitate în ceea ce priveşte adevăratul lor mod. Rezultatul este o scală hexatonică minoră care poate fi percepută fie de origine Ionică, fie Dorică. Melodia Main Title din The Good, the Bad and the Ugly este bazată pe aceeaşi scală hexatonică în Re minor. În mod similar, melodia piesei The Ecstasy of Gold este bazată pe o scală hexatonică în La minor. Piesa The Carriage of the Spirits demonstrează abilitatea lui Morricone de a crea o temă emoţionantă cu un număr limitat de înălţimi ale sunetului. Nu numai că aceste melodii pot fi derivate dintr-o scală hexatonică minoră, dar ele sunt de fapt pentatonice, omiţând atât a doua, cât şi a şasea notă a scalei minore.
În mare parte, muzica pe care Morricone o compune pentru filme este non-diegetică, provenind dintr-o sursă despre care publicul realizează că nu face parte din lumea creată de povestea filmului. În The Good, the Bad and the Ugly, sunt câteva situaţii cu muzică diegetică. Totuşi, Morricone va trece, ocazional, linia subţire care există între lumea diegetică şi non-diegetică a filmului, perturbând percepţia publicului cu privire la sursa muzicii. Un exemplu este melodia The Story of a Soldier din The Good, the Bad and the Ugly. Această melodie este cântată iniţial de personaje despre care se ştie că există în lumea creată de film, dar se aude mai târziu, în forma sa vocală, cu voci care nu pot fi decât non-diegetice. Tuco (Eli Wallach) a sărit dintr-un tren în mijlocul deşertului cu caporalul Wallace (Mario Brega) şi tocmai la ucis. Astfel, vocile care cântă nu pot exista în universul diegetic.
Bibliografie
Charles Leinberger, Ennio Morricone’s The Good, the Bad and the Ugly: A Film Score Guide, Scarecrow Press, Maryland, 2004;
