Compozitorul italian Ennio Morricone este asemenea unui pictor a cărui paletă include o multitudine de culori. El nu ezită să folosească oricare dintre aceste culori, în orice combinaţie, dacă asta îi permite să-şi atingă obiectivul dorit. El pictează un tablou muzical ce informează şi, ocazional, îşi surprinde publicul. De la western-urile din anii ’60 şi ’70, el a continuat să-şi extindă paleta pentru a include mai multe instrumente moderne, precum saxofonul sopran şi cornul sopran pe care le-a folosit în Malèna (2000) pentru a evidenţia diferenţele dintre un adolescent şi o femeie matură.
Malèna, film regizat de Giuseppe Tornatore, începe ca o dramă senină care aminteşte de una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Federico Fellini, Amarcord (1973). Cu toate acestea, Tornatore nu are mâna abilă a lui Fellini, iar povestea ia, în cele din urmă, o turnură întunecată, o parte din temele şi ideile sale amintind de A Short Film About Love (1988), a lui Krzysztof Kieslowski, în care un tânăr voyeur îşi creează o imagine fantezistă despre o femeie care ar fi spulberată brutal de o întâlnire cu el. Unul dintre cele mai puternice elemente din Malèna este muzica. Combinată cu panoramările şi perspectivele directorului de imagine Lajos Koltai, muzica lui Morricone conferă filmului un fundal glorios pe care se desfăşoară povestea. Aceasta nu este una dintre lucrările de referinţă ale regizorului/scenarist, dar oferă un puternic personaj central, un subtext istoric interesant şi o naraţiune cu care cei mai mulţi oameni se pot asocia la un nivel sau altul.
Nivelul de rafinament al coloanei sonore este exemplificat de două secvenţe similare cărora li s-a aplicat un tratament muzical diferit. În prima, urmărim protagonista, îmbrăcată provocator, cum traversează piaţa centrală a oraşului sub privirile lascive ale bărbaţilor şi cele invidioase ale femeilor. Malèna (Monica Bellucci) se aşază la o terasă, scoate o ţigară şi câţiva bărbaţi îi oferă foc. Secvenţa este acompaniată de juxtapunerea unei teme muzicale centrale şi a uneia atribuite personajului principal. Tema centrală este o melodie populară italiană, jovială şi senină, care surprinde atmosfera oraşului; iar tema asociată cu Malèna este o muzică delicată şi caldă, dar nu lipsită de durere. Ambele sunt introduse într-un registru sonor înalt.
Astfel, muzica îndeplineşte, în primul rând, o funcţie ambientală şi apoi una dramatică (odată cu apariţia temei Malèna, muzica sprijină personajul, nu ambianţa), dar pe baza unei egalităţi absolute între ambele teme. În acest fel, muzica amplifică personalitatea protagonistei şi îi acompaniază parcursul. Ulterior, în ultimele clipe ale filmului, apare o secvenţă similară în care Malèna străbate aceeaşi piaţă centrală. Aici, circumstanţele intrigii sunt distincte. Se repetă succesiunea aceleiaşi teme muzicale centrale şi a temei personajului principal, dar, de această dată, în registre sonore diferite.
Când tema centrală este într-un registru sonor grav, ceea ce se aude în primul plan sonor este atmosfera pieţei (zgomote, voci, ţipete…). Când se realizează tranzitul spre tema principală, care ocupă un registru înalt, zgomotul ambiental se diminuează, în aşa fel încât registrele sonore ale muzicii şi ale sunetului ambiental se schimbă.
În secvenţa anterioară, sunetul ambiental şi registrul sonor al celor două teme muzicale erau în aceeaşi interval. Aici nu se întâmplă întocmai, producând un efect diferit, deoarece tema principală este o prioritate, atât în comparaţie cu scena similară anterioară, cât şi în relaţie cu tema centrală. De asemenea, şi la fel de important, aici muzica o izolează pe Malèna de ambientul său. Înainte doar îi amplifica personalitatea, dar acum o individualizează: prin muzică se creează impresia că ea este singură în piaţă, într-un fel de prim-plan realizat cu ajutorul muzicii. De fapt, tema Malènei apare înainte ca obiectivul camerei să se îndrepte spre ea: acompaniază iniţial privirile surprinse ale localnicilor până la punctul în care devine evident, din felul în care este aplicată muzica, faptul că este vorba de Malèna, deşi ţinta privirilor nu este dezvăluită. Iar când apare fizic, este în plan general, adică departe de aparatul de filmat. După câteva planuri succesive, camera se apropie de faţa ei, dar muzica este deja înaintea efectului vizual şi o izolează de mediul ambiental. Prin urmare, era esenţial ca în această scena să fie implicate cele două registre sonore ale muzicii.
Bibliografie
Conrado Xalabarder, Musica de Cine. Una Ilusion Optica, LibrosEnRed, Spania, 2006;
