Bande à Part (1964), filmul lui Jean-Luc Godard – dupa numele caruia Tarantino si-a botezat casa de productie A Band Apart, pare un film al gesturilor, mai degraba decat o drama coerenta, si asta datorita unor scene precum cea a dansului pe care o puteti viziona mai jos, scena care a ajuns sa fie citata de o pleiada de regizori ai lumii. Extrem de seducator in digresiunile sale, zugravit cu nostalgie pariziana si glume metafilmice (un stil care prezinta filmul ca pe o poveste despre propria productie), Bande à Part este un film in care scenariul subtire risca sa para pretext pur. Dar gesturile in sine sunt sigure si prea seducatoare ca sa displaca. Si nici macar naratorul (Godard insusi) nu pare capabil sa ia actiunea principala a filmului prea in serios: „Cateva cuvinte alese la intamplare“, incepe dezamagitor preludiul. „Trei saptamani mai devreme. O gramada de bani. O clasa de limba engleza. O casa langa rau. O fata romantica“.
Dar ce e asta fata de savoir faire-ul infinit de fermecator al lui Arthur, Franz si Odile? Godard pretinde ca a inventat acest dans, dar nu e adevarat, la fel cum nu a inventat nici citatele din Rimbaud, Breton, Éluard, Queneau si restul. Toate sunt made in America.
Multe au venit din America, desigur – nu doar romanul sursa al lui Dolores Hitchens, Aurul Nebunilor (1958), publicat in Franta ca parte a faimoasei Série Noire. De la reconstituirea mortii lui Billy the Kid realizata in joaca de Arthur si Franz la inceputul filmului si pana la finalul hollywoodian, in care Franz si Odile pleaca spre America de Sud intr-o scena care aminteste de Imigrantul lui Chaplin si Butch si Sundance, personajele isi revendica realitatea franceza interpretand o fantezie americana. Este ca si cum nici nu ar fi deloc personaje – doar cred ca sunt, jucand intr-un film pe care l-au vazut sambata dupa-amiaza, numit America.
Bande à Part este un film cu o miscare principala – nu aceea a unui noir sau policier, ci a unui love story. Ca mai multe filme semnate de Godard, este un love story cu un glont in el. Si asemenea celor mai inversunate „romance“-uri, este o harta a frontierelor dificile: intre oras si suburbiile inca rustice, particularitatea de dinainte de razboi si masele culturii de masa, lumina naturala si culoarea banilor.
Godard trebuie sa fi tras cu ochiul nu doar la dansul adus in Franta de Harold Nicholas, ci si la dansul principal din Singin` in the Rain, coregrafia clasica baiat-fata-baiat. Si acest film se referea tot la cinema, mutatii industriale, cantat si dansat la granita a doua epoci. Dar Godard vede intr-un asemenea moment mai multa complexitate decat ar permite o comedie muzicala. Exista cate un pic din ambele in bucuria si alienarea exprimata in mod egal in dansul lui Arthur, Franz si Odile, coregrafiat pentru tonomatul de la bar si monologul interior. Niciodata nu au mai fost trei persoane atat de singure impreuna.
