Politica de confidenţialitate
Satyricon

Satyricon, latura necunoscută a lui Nino Rota

Pentru versiunea filmată a romanului Satyricon, scris de Petroniu, regizorul italian Federico Fellini a ales două tipuri de muzică, ambele menite să aparţină unei lumi „diferite“, după cum le descrie Fellini. Colaboratorul său de o viaţă, Nino Rota, nu a mai compus de această dată obişnuitele sale melodii napolitane de stradă sau cele tânguiase de circ, ci sunete neobişnuite şi sintetizate produse electronic. Acestea au fost completate de o serie de înregistrări etnomuzicale, inclusiv segmente frecvente de sansa, incantaţii balineze Ramayana – pentru scena Minotaurului, şi de dans central-african niegpadouda.

Data lansării
18 septembrie 1969
Regizor
Federico Fellini
Muzică
Nino Rota
Distribuție
Martin Potter, Hiram Keller, Max Born
Durată
129 minute
Notă
3.9

Coloana sonoră a Satyricon (1969) a fost realizată de Nino Rota în colaborare cu Ihlan Mimaroglu, Tod Dockstader şi Andrew Rudin. Melodia The Drums of the Niegpadauda Dance, care acompaniază dansul frenetic al Fortunei (Magali Noel) la orgia lui Trimalcione, este din Anthology of Music of Black Africa. Sunetele naturale – vântul, trilurile păsărilor şi cârâiturile – proliferează pe coloana sonoră.

Fellini şi Rota au căutat o muzică de tip afro-oriental-asiatic pentru a sprijini imaginile desprinse de spaţiu şi timp. În loc să evoce un timp istoric precis, scopul acestui film este acela de a crea o culoare muzicală prin utilizarea unui dispozitiv larg de efecte electronice, incantaţii de tip tibetan şi tehnici Gamelan, care îl dezvăluie pe Rota ca fiind un fin cunoscător al muzici de avangardă a anilor ’60.

Cu toate acestea, coloana sonoră a Satyricon este bogată în fragmente melodice precum piesa următoare, interpretată de un flaut neacompaniat în timpul banchetului lui Trimalcione şi, mai târziu, sub forma unui cântec grecesc interpretat de efeminatul Gitone (Max Born), care se acompaniază cu lira, urmată de o altă versiune cântată în swahili de o sclavă.

Satyricon
Temă din Satyricon

Prin urmare, se poate concluziona că Rota a luat în considerare tehnica muzicală Klangfarbenmelodie şi a aplicat-o adecvat.

Gândită, în mare parte, pentru percuţie, sunete electronice şi, ocazional, pentru un instrument de suflat, cu unele incantaţii aruncate pe ici, pe colo, coloana sonoră a lui Rota rămâne, în mare măsură, percutantă şi atematică, deoarece evocă obsesiv primitivul în atmosfera sa şi modernul în stilul său muzical. Acest amalgam primitiv/modern oglindeşte ambiguităţile moral/istorice/stilistice ale filmului, în care Fellini examinează decadenţa Romei Antice. Mai mult, diferitele sunete din spaţiul diegetic – de la băşini până la diverse grohăituri şi gemete, care au fost puse pe coloana sonoră după filmare – interacţionează, de multe ori, cu apariţiile muzicale semnate de Rota pentru a forma o „muzică“ mai bogată decât cea care reiese la simpla ascultare a înregistrărilor muzicale.

Un fragment de dovadă documentară a relaţiei de colaborare dintre Fellini şi Rota poate fi văzut în două filme documentare intitulate Zwischen Kino und Konzert – Der Komponist Nino Rota (1993), regizat de Vassili Silovic, şi Un amico magico: Il maestro Nino Rota (1999), de Mario Monicelli. Ambele documentare prezintă un film în care Fellini şi Rota lucrează la pian pentru selectarea temelor muzicale ale Amarcord (1973). După mai multe încercări eşuate, Rota interpretează ceea ce a devenit tema centrală, spre bucuria lui Fellini, care a declarat categoric: „Grozav! Cu această temă putem face întregul film!“ Dacă cei doi artişti jucau pentru cameră sau nu este irelevant în acest caz, deoarece acesta era, în realitate, modul lor de lucru.

Bibliografie

Franco Sciannameo, Nino Rota’s The Godfather Trilogy: A Film Score Guide, Scarecrow Press, Maryland, 2010;

Royal S. Brown, Overtones and Undertones: Reading Film Music, University of California Press, Los Angeles, 1994;

Howard Hughes, Cinema Italiano: The Complete Guide from Classics to Cult, I.B. Tauris, New York, 2011;

Martin M. Winkler, Classical Myth & Culture in the Cinema, Oxford University Press, New York, 2001.

Satyricon
3.9
Excentric
Print Friendly, PDF & Email