Cu Saboteur (1942), Alfred Hitchcock a creat o dublă urmărire clasică a omului nepotrivit, distribuindu-l pe Robert Cummings, scăpat din arestul poliţiei în timp ce îi urmăreşte pe Norman Lloyd şi colegii săi nazişti, care i-au înscenat incendierea unei fabrici de avioane. Din nou avem de-a face cu motive dure, de această dată compuse de Frank Skinner, care propulsează un om obişnuit, devenit erou american, prin scenarii înşelătoare. Pe drum de-a curmezişul Americii, Barry scapă de oamenii legii ca autostopist, înoată prin curenţi înşelători, accelerează în curse de maşini care zbârlesc părul şi, în omagiul lui Hitchcock adresat westernului american, fură un cal şi încearcă să îl facă să galopeze prin preerie.
Primul road movie american marca Hitchcock începe cu o temă formată din nouă note care explodează într-o fugă terifiantă pentru suflători în timpul infernului Stewart Aircraft, se roteşte prin secvenţa cu răpirea şi cursele hipice, şi se lărgeşte eroic în timpul saltului lui Barry de pe un pod în curenţii periculoşi. În punctul culminant, eroina urmăreşte personajul negativ până în vârful Statuii Libertăţii, unde motivul muzical devine distorsionat, scapă de sub control şi se prăbuşeşte în tăcere – golul teribil în care cade Norman Lloyd, ţipătul său într-un lung descrescendo. În timpul genericului de final, tema îşi asumă o postură patriotică corespunzătoare, un marş cu fanfare arzătoare şi armonie în gamă majoră, amintindu-ne cu întârziere că acest film se presupune a fi un efort de război, nu doar un thriller.
Momentele lirice din partitura muzicală sunt ironice, inclusiv scenele de curtare pe autostradă dintre Barry şi Pat, prietena lui enervant de încrezătoare; scena carnavalului în care femeia cu barbă o laudă pe Pat pentru că stă cu Barry când, de fapt, ea îl trădează în mod constant; şi sosirea pastorală înşelătoare a lui Barry la ferma lui Tobin. Ca şi în 39 Steps (1935) şi Notorious (1946), oamenii imorali au case frumoase, familii dulci şi gusturi muzicale elegante. Tobin, care se dovedeşte a fi liderul unei celule naziste, ascultă muzică idilică pentru coarde la radio, un balet pentru o fetiţă frumoasă care umblă şovăitor pe marginea unei piscine în timp ce îi este dezvăluită josnicia. Mai târziu, Barry îşi roteşte ochii către nişte nazişti aflaţi într-o maşină, care cântă un duet de dragoste bazat pe Concertul de pian al lui Ceaikovski. La Hitchcock, muzica poate distrage atenţi şi înşela. În scena petrecerii, Pat deplânge bucuria tuturor pentru muzica swing în timp ce forţele răului se pregătesc de atac: „Este atât de ireal, toţi aceşti oameni dansând şi simţindu-se bine“. Acestei acuzări de fleacuri-în-timp-ce-Roma-arde îi este oferită o forţă suplimentară prin melodia formaţiei, care se transformă subtil într-o versiune swing a temei muzicale sinistre de la început. Discursul lui Pat despre muzica de dans ireală dă glas temei pe care Hitchcock a dezvoltat-o în Secret Agent (1936) şi Foreign Correspondent (1940), diferenţa este că ea o înţelege în timp ce personajele oarbe din celelalte filme nu o înţeleg.
Iniţial, aranjor pentru trupe din Illinois, Frank Skinner a fost un compozitor ideal pentru ultima scenă. Coloana sa sonoră pentru Saboteur este plină de varietate, dramă, subtilitate armonică şi inventivitate melodică; muzica ar fi trebuit să fie o răbufnire pentru el, aşa cum alte partituri de-ale lui Hitchcock au fost pentru compozitorii lor, dar aici nu a fost cazul. Această neglijare vine în parte din cauză că Saboteur nu a fost niciodată evaluat prea bine în canonul lui Hitchcock şi parţial pentru că Skinner a fost catalogat ca fiind un compozitor pentru filme horror (alături de colaboratorul său Hans J. Salter), datorită activităţii sale la lunga serie de filme cu monştri realizată de Universal. Și Franz Waxman a compus pentru Universal la sfârșitul anilor `30, dar coloana sonoră a Bride of Frankestein (1935) a fost mult mai celebră decât tot ce a compus Skinner, iar Rebecca (1940), spre deosebire de Saboteur, a fost un mare succes.
Ca în multe filme de Hitchcock, muzica este o energie metaforică, o cale spre vindecare și adevăr. În completarea Summer Night on the River vine o compoziție pentru coarde și harpă semnată de Skinner, plină de extaz delian, care culminează în timpul discursului lui Philip despre inocență și încredere, oprindu-se numai la vederea ineptei și profund nemuzicalei poliții. Acest omagiu adus lui Delius, o oază în mijlocul haosului filmului, este înduioșător de potrivit: ca Hitchcock, Delius a fost un artist al Lumii Vechi stârnit de energia Lumii Noi, un englez care a mers în America și s-a inspirat din cultura vernaculară a acesteia; și asemenea creatorului Vertigo, Delius și-a dedicat meditațiile sale cele mai profunde pierderii și recăpătării memoriei. Nu este nimic în filmele de propagandă ale lui Hitchcock ca acest salt din lumea acțiunii violente în spiritualitatea hipnotică. Muzica cinetică din Foreign Correspondent și Saboteur este cu iscusință pusă în legătură cu dinamica urmăririi. Acest moment contemplativ a fost modul lui Hitchcock de a comenta, cu Philip ca voce a sa, asupra sensului unei arte pe care a înțeles-o în profunzime, dar numai intuitiv.
http://youtu.be/Y0SiTzorpLI
