In cartea sa Images, Ingmar Bergman scrie: „Toate filmele mele pot fi gandite in termeni de alb si negru, cu exceptia Cries and Whispers (1972). In scenariu, se spune ca rosu reprezinta pentru mine interiorul sufletului. Cand eram copil, imi imaginam sufletul ca pe un dragon, o umbra plutind in aer ca un fum albastru – o creatura uriasa cu aripi, jumatate pasare, jumatate peste. Dar in interiorul dragonului, totul era rosu“.
Fara indoiala, Cries and Whispers marcheaza utilizarea cea mai sofisticata a culorii in lunga cariera a lui Bergman. Abia in 1963 el s-a intors, oarecum fara tragere de inima, spre culoare pentru filmul All These Women si chiar si dupa aceea a continuat sa opteze pentru alb si negru in filme cruciale precum Persona (1966), Hour of the Wolf (1968) si Shame (1968). În cazul Cries and Whispers, totusi, Bergman vrea din proprie initiativa ca lucrarea sa fie privita in termeni cromatici.
Muzica serveste in acest film ca metafora a comunicarii dintre oameni. Sarabanda din Suita nr. 5 a lui Bach este folosita de doua ori. Prima data insoteste o scurta reconciliere intre Maria si Karin. Violoncelul se transforma intr-un glas, ca si cum ar traduce cuvintele abia auzite soptite de cele doua surori. Analizand aceasta scena bara cu bara (pe coloana sonora) si cadru cu cadru (pe film), intelegem ca prima bara este cantata exact in momentul in care Karin isi saruta sora, pe care anterior o respinsese. Apoi, primele doua cadre se potrivesc perfect cu primele doua bare din coloana sonora. Cateva cadre distante trec de la Karin la Maria si inapoi intr-o coregrafie uimitoare – ritmul aici este dictat de muzica, pe masura ce miscarea este declansata in mod constant de a doua sau a treia bataie a barei. Bergman pare sa conecteze filmarea la fel de mult de muzica, precum muzica de filmare, astfel incat editarea acestei secvente este in sine muzicala.
Sarabanda mai apare odata, cand Anna o linisteste pe Agnes intr-o poza care trimite la Pietà. Si aici, muzica sta ca metafora a comunicarii intre oameni, comunicare ce pare sa suspende timpul si sa provoace moartea. Imaginea ramane neschimbata timp de trei bare si ticaitul obsesiv al ceasului, care a aparut in mod regulat inca din timpul genericului pentru a ne reaminti de iminenta mortii, se opreste.
Daca muzica este un mijloc de comunicare, nu este pentru ca ne permite sa inlaturam limba vorbita? In lucrarile lui Bergman, cuvintele sunt adesea inselatoare sau ofensatoare, in cel mai bun caz de neinteles, cum sunt in The Silence (1963). „Cuvintele sunt folosite pentru a ascunde realitatea, nu-i asa? […] Muzica este un mijloc mult mai sigur de comunicare“, spunea regizorul intr-un interviu. Multe ilustratii ale acestui concept pot fi identificate in filmele sale.
