Coloana sonora a Vivre Sa Vie (1962) este rezultatul unui experiment extrem de indraznet, o provocare pe care Jean-Luc Godard a avut-o in vedere pe intreg parcursul filmului. Nu numai ca acest film a fost realizat intr-un cadru natural, dar coloana sonora (atat dialogurile, cat si zgomotele de fond) a fost inregistrata direct. Pe o singura linie. Acesta este fara indoiala primul film sonor filmat in afara unui studio fara a implica editare de sunet. Printre putinele interventii a fost adaugarea muzicii pe o coloana sonora inregistrata live in timpul filmarilor.
Acest experiment poate fi considera revolutionar. De ani de zile, tehnicile de filmare au devenit tot mai putin restrictive, permitand, astfel, partii vizuale a cinematografului sa scape de diferitele artificii care au tras-o in jos atata timp. Dovada acestui lucru sta in utilizarea pe scara larga a decorurilor naturale. Dar, paradoxal, aceasta fidelitate ridicata in domeniul imaginii pare sa fi dus la o utilizare mult mai putin autentica a sunetului. Pentru ca un film sa fie realizat in cadru natural, dialogurile trebuie sa fie postsincronizate: toate zgomotele pentru sincronizare trebuie fabricate dupa filmare, la fel ca diferitele sunete de atmosfera. Exista astfel trei sau patru linii de sunet care trebuie editate si mixate, in plus fata de linia dedicata dialogului. In acest mod, este destul de usor sa obtii o calitate a sunetului ireprosabila. Dar nu se pune problema de autenticitate.
Ideea lui Godard a fost simpla: aplica sunetului acelasi tratament ca in cazul imaginii. Surprinde viata – in ceea ce se ofera vazului si auzului – direct. Pentru a obtine acest rezultat cu imaginea, Raoul Coutard a trebuit sa se rupa de traditia „imaginilor frumoase“ care erau gloria cinematografiei franceze in anul 1958. Acum, nimeni nu s-ar gandit sa ii reproseze lui Coutard cadrele supraexpuse. Pentru a obtine acelasi rezultat si cu sunetul, aceleasi prejudecati trebuiau inlaturate. In acest caz, inginerul de sunet Guy Villette a avut curajul sa isi asume responsabilitatea acestui angajament. (aceluiasi inginer de sunet ii datoram coloanele sonore pentru The Last Year at Marienbad (1961), regizat de Alain Resnais, si The Trial (1962), al lui Orson Welles).
Echipamentul folosit a fost un recorder portabil cu banda sincron de genul Perfectone; inregistrarea initiala a fost facuta pe 6,35 mm, care a fost in cele din urma transferata pe o banda perforata de 35 mm. Necesitatea de a inregistra atat cuvintele, cat si zgomotele de fond din locurile reverberante (cafenele, strazi, si asa mai departe) ar fi necesitat utilizarea de microfoane extrem de directionale, fiecare cu o functie specifica. Studiourile americane au numeroase astfel de microfoane la dispozitie (RCA, spre exemplu), dar acestea nu se gaseau in studiourile franceze la acea data. De aceea, au fost folosite microfoane de tipul AKG-D.25 sau Neumann, ambele fiind mai putin directionale decat variantele americane.
