De obicei, cântecele pop intersectează logica filmului ca un hiat. Iluzia camuflată a cinemaului este suprapusă peste o iluzie secundară, determinată de versurile piesei. Timpul cinematografic este suspendat, înlocuit temporar de timpul străin al cântecului. Într-un film de Wong Kar-wai, această relație este diferită. Are loc o concreștere, prin care cântecul devine un personaj invizibil, prins în mrejele complexului sonor ambiant al scenei sale contextuale și totuși extrem de plauzibil, ca o voce interioară transferabilă.
Adesea comparat cu tânărul Jean-Luc Godard, Wong Kar-wai este celebrat ca unul dintre cei mai importanți autori ai noului val cinematografic din Asia. „Se poate spune că Wong a adus noul val al Hong Kong-ului în anii ’90“, scrie Stephen Teo, „prin combinarea temelor postmoderne cu stilisticile noului val“. Născut în Shanghai în 1958, el s-a mutat în Hong Kong, cu familia, la vârsta de cinci ani. Tatăl său conducea un club de noapte în cartierul Tsimshatsui, un club numit The Bayside unde The Beatles au ținut o conferință de presă în timpul turneului lor din Orientul Îndepărtat în 1965. Multe scene din filmele lui Wong Kar-wai sunt saturate cu nostalgia aparentă pentru Hong Kong-ul acestei perioade. „Acest film este mai mult personal pentru mine“, i-a spus el lui Jonathan Romney într-o conversație anterioară lansării In The Mood For Love (2000). „Este despre o anumită perioadă din viața noastră, un anumit stil de viață sau manieră care deja s-a pierdut“.
Cântecele pop sunt esențiale pentru această temă a pierderii. Titlul primului film semnat de Wong Kar-wai – As Tears Go By (1988) – a fost împrumutat de la hitul cu același nume din 1964 al Mariannei Faithfull, în timp ce filmul în sine se trage puternic din filmul lui Martin Scorsese, Mean Streets (1973), el însuși un indicator semnificativ al utilizării cântecelor pop în cinema. Wong Kar-wai se folosește cu măiestrie de muzică, o resursă care va crește în importanță și în putere cu fiecare film de succes. Este notorie dificultatea de a vorbi despre o partitură muzicală, dar în As Tears Go By, aceasta este în principal memorabilă pentru discordanța puternică și totuși subtil de complexă din timpul întâlnirilor violente pe care Wah (Andy Lau) le are cu numeroșii săi adversari.
Și mai important acustic în acest film este apelul lui Wong Kar-wai la melodia de succes internațional Take My Breath Away – tradusă aici, cu excepția refrenului, în chineză – care domină ultima parte a filmului. Istoricul de film David Bordwell a scris aprobator despre modul în care Wong folosește melodii ca „parte a atmosferei expresive care îi scaldă personajele“ și apreciază mai ales complexitatea abordării sale. Observațiile sale tranșante merită citate în întregime:
[su_quote cite=”David Bordwell”]Gândiți-vă la montajul muzical Take My Breath Away din As Tears Go By. Wah o urmărește pe Ngor [Maggie Cheung], apoi o părăsește, și apoi ea fuge să îl prindă din urmă. Wong introduce o serie de dispozitive unul câte unul – montaj ritmic, mișcare desenată imprimată pe cadență, explozii de culoare (un autobuz portocaliu-și-galben tăind imaginea), mișcări laterale contradictorii de-a lungul cadrului și imprimare forțată, când Wah sare în cadru, o prinde pe Ngor și aleargă cu ea în stația de autobuz pentru niște sărutări disperate. Wong îi pune capac dizolvând lent culoarea din imagine în timp ce cuplul se îmbrățișează. Spre deosebire de majoritatea videoclipurilor muzicale, această secvență păstrează fiecare imagine îndeajuns încât să permită elementelor expresive să se acumuleze și să mărească intensitatea lirică. Este ostentativ și mieros, dar, de asemenea, riguros[/su_quote]
Se mai poate adăuga faptul că această scenă lipsită de cuvinte, mută (în afară de fermecătoarea auto-conștientă Take My Breath Away) este cea mai puternică, emoțional convingătoare din întregul film.
