Politica de confidenţialitate
la dolce vita
Marcello og Anita
Marcello og Anita (Photo credit: paalharald)

Marcello (Marcello Mastroianni) este un jurnalist din Roma anilor `50 care scrie despre vedete, viziuni religioase si aristocratia autoindulgenta in timp ce cauta un mod de viata mai plin de inteles. Desciind usurinta, confuzia si frecventa cu care Marcello este distras de femei, tema centrala a filmului este societatea de „cafenea“, lumea diversa si stralucitoare reconstruita pe ruinele si saracia din perioada postbelica a Italiei.

Secventa care descrie cel mai bine aceasta ruptura din societatea italiana este cea cu care incepe filmul, una dintre cele mai celebre din istoria cinematografului mondial, in care statuia ancorata a lui Iisus, suspendata cu ajutorul unor cabluri de un elicopter, zboara peste ruinele unui viaduct antic din Roma (viaductul este vizavi de studiourile Cinecittà – pe care l-am vizitat si eu anul trecut). Statuia este dusa Papei la Vatican. Simbolismul spiritual al lui Iisus, cu bratele deschise care imbratiseaza Roma in zborul sau deasupra orasului, este repede inlocuit de un exemplu de profanare a stilului de viata si de arhitectura neomodernista a noii Rome.

Filmul a contribuit la aparitia termenului „paparazzo“. Termenul provine de la prietenul fotograf al lui Marcello, pe care il cheama Paparazzo. Federico Fellini si-a botezat personajul dupa numele unei persoane pe care a cunoscut-o in sudul Italiei, unde numele grecesti sunt populare. Pluralul acestui nume este Paparazzi.

Nino Rota si-a inceput colaborarea cu Fellini in 1952 la realizarea filmului The White Sheik, urmat de I Vitelloni (1953) si La Strada (1954). Ulterior colaborarea a continuat zeci de ani. Iata ce spunea marele regizor despre Rota:

„Cea mai pretioasa colaborare pe care am avut-o vreodata, o spun direct si fara ezitari, a fost cu Nino Rota – intre noi a fost, imediat, o armonia completa… Avea o imaginatie geometrica, o abordare muzicala demna de sferele celeste. Nu avea nevoie sa vada imaginea filmelor mele. Cand l-am intrebat la ce melodii se gandeste pentru a comenta o secventa sau alta, mi-am dat seama automat ca nu era preocupat de imagini deloc. Lumea sa era launtrica, in interiorul sau, si realitatea nu avea cum sa patrunda acolo“.

Chiar daca Nino Rota a colaborat in principal cu Fellini si Luchino Visconti, el a compus muzica pentru doua filme de-ale lui Franco Zeffirelli si pentru doua parti din trilogia Nasul, a lui Francis Ford Coppola (pentru partea a doua din Nasul a primit un Oscar pentru originalitatea coloanei sonore).

Print Friendly, PDF & Email
Citeşte şi
Un Chien Andalou (1929)