De-a lungul a peste patru decenii de regie, Ken Loach si-a construit un portofoliu neegalat in lumea filmului si a televiziunii pentru analiza sa necrutatoare asupra nedreptatilor sociale si politice. Nu ca Loach s-a folosit prea mult de teoria de autor, considerandu-se cu modestie un simplu colaborator, mai degraba decat un vizionar. Alaturi de revolutionara docudrama pentru televiziune Cathy Come Home (1966), Kes din 1970 ramane cel mai cunoscut film al sau (si al colegilor sai).
Kes se diferentiaza de restul filmelor lui Loach ca fiind primul sau angajament complet cu cinemaul – pentru amestecul remarcabil dintre aura magica a filmelor cu copii si realitatile sumbre ale adultilor; pentru credinta tacita in puterea transcendenta a naturii; pentru interpretarea de neuitat a tanarului David Bradley, sustinuta de o distributie de exceptie de profesionisti si semiprofesionisti; si o uimitoare verosimilitudine, noua pentru cinematograful britanic de la vremea respectiva, care sugereaza ca povestea lui Barry Hines a fost transformata in nimic altceva decat adevar filmat. Mai presus de toate este naratiunea singulara a unui tanar subevaluat care imprumuta ceva atat din Oliver Twist (mai putin inocenta siropoasa), cat si din Artful Dodger, si care se lupta sa se defineasca in termeni proprii.
