Dupa ce a fost prezentat in cadrul Festivalului de Film de la New York, in toamna anului 1971, A Safe Place – lungmetrajul de debut al lui Henry Jaglom – revista Variety nota faptul ca acesta a fost „filmul care a divizat cel mai mult publicul… A determinat plecari in masa, huiduieli si aplauze partizane fervent defensive. Ulterior, in timpul unei discutii lungi pe scena festivalului, cea mai parte a audientei a ramas in continuare divizata in ceea ce priveste filmul si autorul-regizor al acestuia… Rareori s-a consumat atata emotie la premiera unui film despre care atat de multi oameni au declarat cu voce tare nu il pot intelege“.
Reactia nu a fost surprinzatoare, avant in vedere ca A Safe Place este in esenta un film nonnarativ – cel mai radical experiment pe care BBS il va produce dupa Head (1968). Insusi Jaglom, care plecase intr-o tabara de vara cu Bert Schneider, se descria ca fiind un caracter antagonic. Avea o anumita experienta in teatrul din New York inainte de a-si incerca norocul pe coasta de vest a SUA, unde a ajutat la editarea Easy Rider (1969) si a jucat rolul unui profesor de teatru in Drive, He Said (1971). Data fiind dorinta lui de a face propriul film, Jaglom a adaptat A Safe Place – descris in notele de presa ca „autobiografic intr-o masura destul de neobisnuita“ – din piesa sa de teatru The Uncommon Denominator, pe care o regizase si in care a aparut cand a fost pusa in scena in 1963. Editat din 50 de ore de inregistrari, A Safe Place a fost o productie bazata pe staruri de cinema, in care joaca nu doar Jack Nicholson, dar si Tuesday Weld (intr-un rol jucat pe scena de Karen Black) si Orson Welles.
Personajul interpretat de Weld, cunoscut alternativ sub numele de Susan si Noah, isi petrece timpul in apartamentul copilariei lui Jaglom, un tezaur de picturi postimpresioniste din Central Park West. Mai degraba decat imnurile rock ale contraculturii, A Safe Place reitereaza o serie de melodii pop devenite clasice (“I’m Old-Fashioned,” “As Time Goes By,” “La mer,” “Someone to Watch Over Me”). O ticnita hippe, posibil schizofrenica, Weld pare initial ca vrea sa o imite pe Jean Seberg in Lilith (1964). „Cand eram fetita, zburam“, insista ea pe tot parcursul filmului. Pretendentul ei neajutorat (rolul de scena al lui Jaglom, interpretat in film de Philip Proctor) o descrie drept „draguta, trista si mai ciudata ca iadul“.
Orson Welles apare in rolul unui magician cu un accent idis intermitent care face trucuri cu o minge argintie in Central Park – sau sa fie doar in mintea personajului lui Weld? (Welles este artistul; el va intoarce complimentul distribuindu-l pe Jaglom in rolul unui tanar regizor in melodrama sa hollywoodiana neterminata The Other Side of the Wind (1972)).
Repetarea si cronologia fracturata merge dincolo de salturile in timp pe care le puncteaza Easy Rider; interpretarile de neegalat si sentimentul de crud/natural al unui exercitiu prelungit de actorie evoca filmul lui John Cassavetes, Shadows (1959).
