Foarte putina muzica de fundal este folosita in Annie Hall (1977), o influenta clara a lui Ingmar Bergman asupra tanarului Woody Allen. Diane Keaton interpreteaza doua melodii intr-un club de jazz: „It Had to be You“ si „Seems Like Old Times“ (aceasta din urma reluata pe genericul de final). Celelalte exceptii includ un cor de copii cantand „Christmas Medley“ in timp ce personajele conduc prin Los Angeles, Molto allegro din Simfonia lui Jupiter a lui Mozart (care se aude cand Annie si Alvy merg spre zona rurala), interpretarea lui Tommy Dorsey a melodiei „Sleepy Lagoon“ si coverul anodin al cantecului formatiei Savoy Brown, „A Hard Way to Go“, care se aude la o petrecere in conacul personalului interpretat de Paul Simon.
Din punct de vedere tehnic, Annie Hall a reprezentat un pas inainte in cariera lui Woody Allen. L-a ales pe Gordon Willis ca director de imagine – pentru Allen „un profesor foarte important“ si un „expert tehnic“, spunand, „Consider Annie Hall ca primul pas spre maturitate, intr-un fel, in a face filme“. La acea vreme, colaborarea dintre cei doi a fost considerata o „ciudatenie“ de catre multi, printre care se numara si Keaton. Woody Allen era renumit pentru „masinile de ras“ si farsele amuzante, in timp ce Willis era cunoscut drept „printul intunericului“ pentru implicarea sa in filme dramatice precum The Godfather. In ciuda acestui fapt, cei doi au devenit prieteni in timpul filmarilor si si-au continuat colaborarea la cateva filme de mai tarziu, inclusiv Zelig, care i-a adus lui Willis prima nominalizare la Oscar pentru cea mai buna imagine.
Influentele artistice ale lui Allen sunt foarte evidente in Annie Hall. Vizita personajului principal in copilaria lui Alvy isi are ecoul in Fragii Salbatici ai lui Bergman si scenele cu scoala amintesc de lucrarile tarzii ale lui Federico Fellini. Umorul evreiesc – in special personajul evreului obsedat sexual – isi trage seva din romanul lui Philip Roth, Portnoy`s Complaint.