Faptul ca prolificul regizor Woody Allen – autorul unor filme de succes precum Annie Hall, Interiors si Manhattan, lansate in decursul a trei ani din 1977 pana in 1979 – a afisat intotdeauna o inclinatie pentru ingeniozitate muzicala, nu mai e un secret pentru nimeni.
Asa ca atunci cand Manhattan incepe cu Rhapsody in Blue a lui George Gershwin, o capodopera muzicala pe care unii o considera un portret si un tribut adus orasului New York, privitorii nu sunt foarte surprinsi. Cand Allen, cu spiritul sau crispat si comportamentul auto-peiorativ, juxtapune in deschiderea naratiunii sale un monolog nevrotic ce serveste ca deschidere pentru la fel de nevroticul personaj Isaac Davis, care chiar il mentioneaza piezis pe Gershwin, privitorii obtin imaginea distincta a filmului pe care urmeaza sa il vizioneze.
Avand in vedere cronologia filmelor lui Allen, Manhattan a fost creat poate intr-un mod reactionar la adresa dramei sale tensionate si inconfortabile din 1978, Interiors, care este la fel de inteligenta pe cat este de dureroasa. Interiors prezinta o singura scena muzicala: un dans de dupa nunta care are loc pe note de jazz; este o scena care serveste in primul rand ca un precursor in intensificarea dramei si, la o lectura de suprafata, nu functioneaza ca o destindere cum ar putea fi.
Este interesant, astfel, ca Manhattan este atat de intens muzical. Rhapsody in Blue stabileste un ton revigorant, stralucitor, iar urmarea simultan emotionala si eliberatoare a lui Woddy Allen la Interiors ridica mare parte din tensiunea acumulata in drama anteriora.
Isaac Davis, interpretat de insusi Woody Allen, este instabil emotional, obsesiv, bombastic – rolul arhetipal al lui Woody Allen. Prin acest obiectiv vedem ca piesa lui Gershwin nu este aleasa doar pentru a descrie sau a completa peisajul urban al Manhattanului; reprezinta ceva mai mult si care are legatura cu Isaac: la fel de intermitent ca naratiunea sa, Isaac este specific, taios si emitional.
Cand clarinetul introductiv din Rhapsody in Blue explodeaza triumfator, filmul lui Woody – caruia nu ii este deloc strain clarinetul – este aruncat in timp. Varfurile emotionale vin rapid si furios, dar cand se instaleaza calmul, spectatorii cad intr-un sentiment de usurare, despre care afla putin mai tarziu ca este cam deplasat.
Mai mult decat o metafora pentru film, Woody Allen foloseste piesa lui Gershwin pentru a ilustra ceva mai profund. Modul in care Allen utilizeaza Rhapsody in Blue incepe si se incheie bombastic, dar in moduri semnificativ diferite. Incepe ca o adevarata flacara vie, acel tril de clarinet, un ecou pentru Isaac Davis si dragostea lui pentru New York, dar cand filmul se apropie de final, o relaxare eterica se instaleaza romantic in imagine.
Rhapsody in Blue este folosita ca o metafora pentru viata, existenta, dragoste, relatii sociale: uneori lent si visator, alteori captivant, cu un ritm frenetic, Woody Allen se foloseste de opera lui George Gershwin pentru a crea ceva universal si in acelasi timp personal.
http://youtu.be/8Jzq_POv2Os
