O tanara stripteuza (Anna Karina) decide sa ramana gravida, iar cand iubitul ei (Jean-Claude Brialy) refuza sa isi faca treaba, ea il recruteaza pe prietenul acestuia (Jean-Paul Belmondo) care este mai mult decat dispus sa preia aceasta „insarcinare“. Intr-un interviu realizat pe platourile de filmare pentru revista L’Express, Jean-Luc Godard a declarat acest triunghi „un subiect excelent pentru o comedie à la Lubitsch“ si, de fapt, personajul lui Belmondo este numit Alfred Lubitsch. (Godard a renuntat la ideea de a-i da prenumele de Ernst personajului lui Brialy, dar in schimb i-a atribuit numele de Récamier „pentru ca Anna sa poata deveni Madame Récamier“, subiectul erotic al faimosului portret realizat de Jacques-Louis David).
Desi de multe ori a fost pus in categoria musical, Une femme est une femme (1961) este, in ciuda momentelor de cantat si dansat, altceva. Regizorul l-a numit „ideea unui musical“, „nostalgia pentru musical“ si, cel mai provocator, un „musical neorealist“. Pentru prima data, Godard facea un film despre propria lui productie. Une femme est une femme a fost filmat in cinci saptamani la sfarsitul anului 1960, cu un tratament detaliat, dar fara niciun scenariu. Godard spunea ca el isi urmeaza scenariul „cuvant cu cuvant, pana la ultima virgula“, dar, de vreme ce scria dialogul in fiecare zi, in timp ce actorii erau la machiaj, el a considerat acest experiment neorealist ca fiind cel mai improvizat film al sau.
Impulsul care a stat la baza filmului a fost vérité-ul: actorii isi purtau propriile haine; cartierul Strasbourg – Saint Denis a fost ales ca locatie pentru cenusiul sau prozaic. Godard spera sa foloseasca un apartament adevarat ca decor principal, dar cand cuplul de varstnici pe care il abordase si-a schimbat decizia, apartamentul – suficient de mare pentru ca Brialy sa se poata plimba cu bicicleta prin el – a trebuit recreat intr-un studio. Peretii erau imobili si a fost construit un plafon pentru a preintampina nevoia de a ilumina decorul de sus. Era chiar si o usa de intrare functionala, pe care regizorul o incuia la finalul fiecarei zile. Pentru prima data, Godard a inregistrat dialogul in priza directa (dovada stau zgomotele ocazionale pe care echipa de filmare pe face pe fundal).
Subiectul, insa, a fost o fantezie. Daca studioul a fost tratat ca si cum ar fi un loc real, strazile par adesea un decor de film. Chiar daca multe scene au fost filmate cu o camera ascunsa, actiunea este in permanenta coplesita de eruptiile bruste ale coloanei sonore. „As vrea sa joc intr-o comedie muzicala alaturi de Cyd Charisse si Gene Kelly“, anunta plina de speranta Karina in mijlocul unui montaj intercalat. Cutezanta utilizarii fragmentate a coloanei sonore realizate de Michael Legrand se apropie de „musique concrète“ – desi este mai aproape de cea a maestrului desenelor animate Carl Stalling decat de a lui Edgard Varese. Ostentativele indicii fonetice completeaza gagurile la vedere care par rupte dintr-un film de Frank Tashlin; intr-adevar, Une femme est une femme introduce aspectul pop-art, bazat pe un ecran lat si culori primare, pe care Godard avea sa le foloseasca in capodoperele sale din anii `60: Pierrot le fou (1965), Two or Three Things I Know About Her (1966), Made in U.S.A. (1966) si La Chinoise (1967).
