„O tacere electronica, un fel de zumzet monoton scazut care ar putea sugera sunetul de mare, in departare“.
-Alfred Hitchcock, despre finalul The Birds
In The Birds (1963), Hitchcock a realizat cea mai revolutionara coloana sonora a sa. Marele paradox al filmului este ca, aparent, nu are nicio muzica si totusi livreaza una dintre cele mai indraznete coloane sonore din canonul lui Hitchcock. Pasarile ucigase au propria lor muzica si nu au nevoie de a altora, nici macar de cea a lui Bernard Herrmann. In sensul cel mai perfid, aceasta este muzica naturii, o lume naturala plecata anapoda, nu forta binevoitoare a lui Wordsworth si Whitman, ci haosul lui Poe – corbul, pisica neagra, furtuna.
Este, de asemenea, natura lui Daphne du Maurier, a carei nuvela cumplita si poetica este sursa finala a filmului, pentru accentul intens pus pe magia auditiva. Desi Evan Hunter, care a scris scenariul, insista ca dupa ce a sapat ideea esentiala, a aruncat complet cartea lui du Maurier, acest lucru este valabil doar pentru naratiune si personaje. Conceptul sonic ramane intact. Acesta a fost al treila apel pe care Hitchcock l-a facut la du Maurier – primul, Jamaica Inn (1939), a fost un eşec notoriu, al doilea, Rebecca (1940), un succes imens – si desi se largeste scenariul in ceea ce priveste personajele umane, oferind criticilor posibilitatea de a cauta conexiuni intre relatiile instrainate si atacurile pasarilor, acesta este extrem de fidel atentiei meticuloase pe care du Maurier o ofera sunetului apocalipsei aviare.
Ascultati urmatorul pasaj: „Ciocanitul a inceput la fereastra, la usa, fosnetul, inghesuitul, impringerea pentru pozitia pe pervazuri, prima bufnitura a pescarusilor sinucigasi… Pasarile mici erau la ferestre acum. El a recunoscut zgomotul usor facut de ciocurile lor si periajul moale al aripilor lor. Soimii ignorau geamurile. Si-au concentrat atacul asupra usii. Nat asculta sunetul lemnului care se rupe si se intreba cate milioane de ani de memorie trebuie sa fi fost inmagazinate in acele creiere mici, din spatele ciocurilor ucigase, a ochilor patrunzatori, care acum le ofera instinctul de a distruge omenirea cu precizia abila a unei masinarii“.
Acest pasaj a aparut intr-o antologie intitulata Alfred Hitchcock Presents Fourteen of My Favorites in Suspense. Cartea a fost publicata cu trei ani inainte de film; acesta din urma a fost o dezamagire in ceea ce priveste expunerea dialogurilor, dar a castigat enorm odata ce pasarile au inceput sa inchida pe toata lumea inauntru. Filmul adopta intr-un mod straniu metaforele auditive ale lui du Maurier. Este greu sa numesti un alt film care reda sunetul unei povestiri atat de exact – zgomotul ciocurilor, periajul moale al pasarilor mici, rupturile si bufniturile celor mai mari. Desi nu exact cu aceste fraze, acestea sunt foarte aproape de descrierile pe care Hitchcock le-a folosit in notele sale catre inginerii de sunet. Faptul ca multe dintre efectele lui Hitchcock sunt electronice este adecvat: pasarile sale, ca si cele ale lui du Maurier, au precizia abila a unei masinarii.
Hunter se astepta ca Hitchcock sa obtina o coloana sonora terifianta. Singura sa grija era aceea ca, in combinatie cu asalturile coplesitoare ale pasarilor, muzica s-ar putea sa faca filmul prea infricosator. Spre surprinderea lui, Hitchcock a protestat: imi pare rau, fara muzica de data asta. Hitchcock a fost determinat sa creeze un sunet nou, unul complet in afara normelor de la Hollywood. El i-a permis lui Herrmann sa insereze muzica in celebra scena a dusului din Psycho, initial un exercitiu al terorii mute, dar de data asta avea sa faca cum credea el de cuviinta. Austeritatea va domni suprem. Psycho, care a avut propriile sale imagini aviare obsesive, a impins compozitiile orchestrale de la Hollywood pana la maxim, declansand tipete, glossandouri de coarde asemanatoare cu cele ale pasarilor intr-o baie decorata cu un tablou infatisand un corb. Acum coardele au fost eliminate. Numai pasarile au ramas.
„Vor fi doua tipuri de sunete de fundal in acest film“, incepe voluminosul memorandum din 23 octombrie 1962, intitulat Notele domnului Hitchcock: Background Sounds for The Birts: „Odata vor fi sunete naturale, iar a doua oara vor fi sunete electronice“. Aceste propozitii simple, declarative, anuntau un nou concept in compozitia muzicii de film mainstream, in care melodia, armonia, ritmul, orchestratia – toate elementele traditionale ale muzicii occidentale – dispar pur si simplu din film.
