Muzica joaca un rol extrem de important in The Red Shoes (1948), filmul lui Michael Powell si Emeric Pressburger care este, de fapt, o meditatie asupra baletului, muzicii si cinematografului. Filmul spune povestea unei dansatoare de balet, Vicky (Moira Shearer), si a unui compozitor, Julian (Marius Goring), care ajung sub tutela marelui Lermontov (Anton Walbrook) si a celebrei sale companii de balet. Amandoi ajung celebri datorita compozitiei pentru baletul The Red Shoes, bazat pe un basm de Hans Christian Andersen, despre o fata care nu se poate opri din dans odata ce poarta pantofii rosii. Vicky intra intr-o lume a miturilor (rolurile pe care ea le danseaza si textele care structureaza filmul), care se impletesc si ii pecetluiesc destinul.
The Red Shoes infatiseaza o tensiune vesela intre realism si spectacol si in multe feluri isi submineaza propriul plan. La nivel intertextual, insistenta lui Julian cum ca „muzica este cea care conteaza“ ne incurajeaza sa privilegiem senzatia muzicala si, implicit, imaginile vizuale care pot fi asimilate cu muzica prin referinta lor duala la opulenta, sentiment si emotie.
In The Red Shoes exista o tensine intre nevoia existentiala a femeii moderne si recrutarea sa intr-o structura rigida care o stapaneste in intregime la fel cum pantofii pun stapanire pe fata din baletul The Red Shoes. Partial, aceasta tensiune exprima nimic mai mult decat nelinisti romantice, artistice, fata de originalitate si libera exprimare pe fondul nevoii de a exersa, de a instrui si de a supune legile obisnuite ale formei. Dar mitul, asa cum noteaza Cynthia Young in interpretarea sa lacanian-barthesiana a filmului, este „un instrument puternic pentru consolidarea subtila… a idelogiilor culturale, politice si artistice“ si interpretarea de roluri are pericolele sale. Canonul baleturilor romantice in care o vedem pe Vicky dansand repeta mesaje ideologice puternice, adesea despre eroine martirizate si sacrificiu feminin.
Diferiti comentatori au remarcat faptul ca sosirea lui Vicky la vila lui Lermontov imprumuta atmosfera magica de la Jean Cocteau, a carui film La belle et la bête fusese lansat in 1946. Sirul interminabil de scari si gradinile luxuriante sugereaza intr-adevar lumea imaginata de Cocteau, dar sentimentul de fantezie provine la fel de mult din coloana sonora, in care aria unui tenor de opera acompaniaza ascensiunea lui Vicky. Ulterior, mai apar doua pasaje de opera, ambele asociate cu lucrarea lui Julian, Eros si Psyche. O auzim mai tarziu cand Julian se trezeste din somn pentru a compune o sectiune din opera la pianul sau si, din nou, la o transmisie radio de la Covent Garden in timpul primei sale auditii. Din moment ce stim ca aceasta este „magnum opus“-ul sau in curs de desfasurare, pare adecvat sa credem ca vocea de tenor care o escorteaza pe Vicky prin gradina lui Lermontov provine tot din aceasta lucrare. Brian Easdale, care a compus muzica pentru film, a compus de asemenea o serie de opere complete: unul din proiectele sale neterminate a fost pentru o opera inspirata de povestea lui Eros si Psyche. Arhivele lui Powell contin propriile note ale lui Easdale privind The Composition of Opera (1962). Aici, el scrie ca o parte din ceea ce a compus pentru opera sa Eros si Psyche a fost folosit in film – o aluzie, se pare, la The Red Shoes. El a fost atras de aceasta poveste, pentru ca parea sa exprime una dintre temele sale perene: aceea de a fi prins singur intre doua lumi (o tema care este pe deplin relevanta pentru The Red Shoes). Aici, Psyche, eroina, se incadreaza intre lumea lui Dumnezeu si a Omului. Powell si Pressburger brodeaza pe aceasta poveste pentru a sublinia dificultatea prin care trece Vicky.
Vicky il paraseste pe Lermontov pentru a fi cu Julian, dar este atrasa in cele din urma inapoi pentru a mai dansa odata baletul The Red Shoes. Chiar inainte de saltul sau mortal de la finalul filmului, exista o scena scurta in care Julian si Lermontov se cearta pentru Vicky, iar constructia sa ciudata, intr-un spatiu inghesuit, cu taieri bruste de montaj si reflexii dezorientante, subliniaza modul in care Vicky este scindata intre pretentiile concurente ale celor doi barbati fata de ea (acest tablou isteric reflecta comentariul lui Brian Easdale subliniat mai sus, cum ca Psyche este prinsa intre lumea lui Dumnezeu si a Omului). Vicky asculta transmisia radio de la Covent Garden, unde opera Eros si Psyche este pusa in scena. Cand Julian lipseste de la eveniment si ajunge in mod neasteptat la Monte Carlo, el este imbracat in negru: un negru funebru, poate, dar luciul reptilian al hainei lui este sinistru. Socul sosirii lui Julian este aratat in oglinda unei mese de toaleta si chiar in momentul in care el incepe sa dea explicatii, soseste Lermontov, care a auzit la radio despre absenta lui Julian de la Covent Garden. O soprana – care probabil o interpreteaza pe Psyche – incepe sa cante cand Vicky izbucneste in plans: „Te iubesc, Julian, pe nimeni in afara de tine“. Aria este de fapt propria voce a lui Vicky, insusita de Julian, filtrata de el, scrisa in mit si transformata intr-o arie. Cand devine clar ca Vicky nu-si va abandona interpretarea, Julian se apleaca teapan sa o sarute pe frunte si pleaca. Aceasta bucata curios de teatralizata subliniaza sentimentul ireal, ca de tablou, al acestei secvente. Apoi, Lermontov se strecoara langa Vicky, leganand-o asa cum un ventriloc isi leagana marioneta, gestionand situatia cu precizie. Dupa ce o convinge pe Vicky in directia scenei, el isi lasa brusc bratele sa zboare intr-o eruptie extatica. De-a lungul acestei actiuni, muzica din Eros si Psyche continua, dar cand Vicky intra in prim-plan si pantofii rosii par sa fi pus stapanire pe ea, muzica face perfect o tranzitie lina spre uvertura familiara a baletului. Prin urmare, coloana sonora repeta conspiratia culturala din cauza careia Vicky a avut de suferit: pe melodia caruia dintre barbati ar trebui sa danseze?
