Politica de confidenţialitate
Until the End of the World

Muzica de la capatul lumii

Coloanele sonore realizate prin combinarea unor piese preexistente cu greu pot fi numite practici contrahegemonice. În filmele post-Noul Cinematograf German,  precum Until the End of the World (1991) al lui Wim Wenders, coloanele sonore realizate prim mixarea mai multor surse, în special cu muzică pop, sunt aproape o rigoare, parte a unei promoții de un înalt concept care maximizează profitul prin intermediul vânzărilor de CD-uri care vizează grupuri specifice de consumatori. Totuși, simpla combinare a diferitor forme de muzică existentă nu constituie o practică alternativă la compoziția de film. De fapt, scriind la începutul anilor `90, Thomas Karban a numit Noul Cinematograf German responsabil pentru lipsa unei tradiții active în muzica de film din Germania, mustrându-i în special pe regizorii Alexander Kluge și Herbert Achternbusch pentru utilizarea muzicii preexistente în detrimentul serviciilor unui compozitor. Compozitorii originali poate să fi fost neocupați în timpul Noului Cinematograf German – cele câteva staruri ale vremii incluzându-i pe Peer Raben, Jurgen Knieper și Claus Bantzer – dar, așa cum Joseph Strauss a susținut despre compozitorii moderniști ai începutului de secol 20, chiar și muzica remaniată ia în considerare tradițiile, tehnicile și activitățile precursorilor săi. Strauss dublează aceastei relații una de o productivă „anxietate de influență“. Cu siguranță, fără acea dimensiune istorică, termeni ca „neoclasicism“ ar fi altfel destul de lipsiți de sens. Partiturile nou compuse pentru Noul Cinematograf German au lucrat de multe ori în acest fel, nu au fost doar niște saci în care se aruncau pe sistemul colajului niște piese muzicale existente, ci compozitorii modificau formele anterioare, stilurile și preceptele.

Wim Wenders folosește muzica ca pe un supliment atmosferic la imaginile și cinematografia lui. De asemenea, Wenders face apel la muzica contemporană. Utilizarea muzicii contemporane atinge punctul maxim în filmul Until the End of the World. În acest film, Wenders utilizează o serie de cântăreți și trupe populare, inclusiv pe Talking Heads, R.E.M., U2, Lou Reed și Peter Gabriel. Filmul a fost considerat un eșec de către mulți, dar cu toate acestea a lansat o coloană sonoră excepțională. Utilizarea muzicii contemporane este un element cheie pentru Wenders, începând încă de la primul său film Summer in the City (1970).

Celebra melodie Until the End of the World a trupei rock U2 își împarte numele cu meditația apocaliptică a regizorului german. Wenders a regizat videoclipul de promovare pentru coverul piesei lui Cole Porter, Night and Day, cântat de U2, singurul single ale formației între albumele Rattle and Hum (1988) și Achtung Baby (1991), iar U2 i-a oferit regizorului o variantă ușor „dezbrăcată“ a UTEOTW pentru coloana sonoră a filmului omonim. Melanjul cinematografic al lui Wenders combină film noir-ul, fantezia distopică și SF-ul într-un road movie care imaginează un satelit nuclear a cărui reintrare necontrolată amenință să contamineze pământul. Pe măsură ce mulțimile fug de potențialele zone de impact, Clair Tourneur (Solveig Dommartin) ia un autostopist misterios, Sam Farber (William Hurt), care este urmărit pentru însușirea unei tehnologii secrete, un dispozitiv asemănător ochelarilor de cal care înregistrează imagini senzoriale pentru orbi. În timp ce fuge de urmăritorii săi, Sam își înregistrează familia înstrăinată pentru a i-o arăta mamei ale oarbe, Edith (Jeanne Moreau). Tatăl său, Henry (Max von Sydow), care a inventat dispozitivul, îl modifică ulterior pentru a putea înregistra visele după moartea mamei. În cele din urmă personajele se regăsesc în laboratorul secret al tatălui, într-o peșteră din Australia, unde se întâlnesc cu mama și tatăl lui Sam, iar destinele lor merg împotriva fundalului apocaliptic. În final, Until the End of the World surpinde conflictul dintre cuvinte și imagini în capacitatea lor de a media realitate, în timp ce avertizează împotriva capacității tehnologiei de a înlocui experiența directă și memoria umană. Într-o scenă cheie, Clair folosește ochelarii pentru a o înregistra pe sora lui Sam, care stă într-o cameră ruptă dintr-un tablou de Johannes Vermeer: auriul și albastrul din Lăptăreasa și Fata cu cercel de perlă; tapiseria bogată din Alegoria picturii (În Atelier) și Lecția de muzică întreruptă; afluxul de lumină prin geamurile din stânga, jocul de umbre de pe zidul alb și o imagine încadrată în dreapta sugerând interioarele lui Vermeer. Asemenea lucrărilor lui Vermeer, Until the End of the World este preocupat tocmai de procesele de percepție, memorie și creație artistică. Edith trăiește, în cele din urmă, scena în stil Vermeer cu fata ei, un simulacru, dar este împinsă spre disperare și moarte, în timp ce Clair se pierde în procesul de readucere la viață a viselor acesteia și este eliberată numai prin cuvântul scris. Filmul lui Wenders încalecă membrana permeabilă dintre text și interpretare și dintre vedere și înțelegere. Aceste teme au fost clare în mintea celor de la U2 când albumul Achtung Baby și turneul Zoo TV au luat formă, iar imaginile de vis ale lui Wenders din Until the End of the World au oferit o schiță a supraîncărcării digitale cu ecrane video a Zoo TV și a videclipului UTEOTW. Filmul inspiră și subminează, simultan, dorința lui Bono de a „visa cu voce tare“.

Print Friendly, PDF & Email
Citeşte şi
Linistea interioara a Creatorului