Politica de confidenţialitate
The Million Dollar Hotel

Revelatia saltului sinucigas

Era în 1987 când Bono, solistul trupei irlandeze U2, a pus ochii pentru prima dată pe The Million Dollar Hotel. Trupa sa făcuse o şedinţă foto acolo şi decorul l-a tulburat profund. Era ceva parcă rupt din altă lume la acel loc şi la locuitorii săi şi nu cu mult timp după aceea el a început să schiţeze un fir narativ pentru un film bazat pe acest hotel.

Petrecând un sfert de secol pe drum, Bono ştia totul destul locurile în care un muzician îşi putea scoate pălăria (sau chiar a lui Edge, chitaristul trupei U2). „Cred că este trist, dar adevărat că ştiam multe despre hoteluri. Şi petrecându-mi mare parte din viaţă în ele, acum ultimul capitol din episodul Spinal Tap are un punct câştigător“, râde Bono, referindu-se la Clarence Hotel din Dublin, pe care îl deţine alături de Edge. „Tipul se întoarce din turnee şi, practic, îşi construieşte propria cameră de Holiday Inn! Dar experienţa mea cu hotelurile a fost, în mare parte, foaia de sticlă a ferestrei care te separă de furtnunile de afară – în timp ce experienţa oamenilor din Million Dollar Hotel este mai degrabă contrariul“.

Este un loc în care se adună inadaptaţi de diferite tipuri. Aceştia vin cu un plan isteţ demn de Baldrick: de a-l transforma pe bogatul şi binefăcătorul hotelului Izzy – recent decedat – într-un artist martir şi prin acest demers să facă o grămadă de bani, vânzându-i lucrările. Bono a descris filmul ca pe o fabulă întunecată despre puterea eliberatoare a dragostei, dar – aşa cum observă Peter Murphy în Hot Press – acesta cuprinde şi elemente de crimă misterioasă, farsă artistică şi chiar şi idei de science fiction. Regizat de renumitul cineast german Wim Wenders şi având-o pe Milla Jovovich în rolul fermecătoarei Eloise, filmul The Million Dollar Hotel (2000), ocoleşte, în cea mai mare parte a sa, acţiunea în favoarea atmosferei. Descris cu o ironie minunată de trompetistul de pe coloana sonoră, Jon Hassel, drept „o tragedie excentrică“, The Million Dollar Hotel este un poem nuanţat de o rezonanţă stăruitoare care beneficiază enorm de implicarea lui Bono şi a U2 în realizarea coloanei sonore.

Filmul începe şi se termină cu un salt sinucigaş. „După ce am sărit am descoperit, viaţa este perfectă… viaţa este cea mai bună“, intonează Tom Tom, eroul aiurit al filmului. Într-un fel, este metafora supremă pentru cariera de 25 de ani a lui Bono şi U2. Fiecare album, fiecare spectacol, fiecare melodie constituie un fel de salt în întuneric – un salt de convingere. Au durat într-adevăr 12 ani pentru a-l face, de la concepţia sa, dar The Million Dollar Hotel îl regăseşte pe Bono zburând în orb – încă odată cu emoţie.

Melodia Stateless a apărut dintr-o coloană sonoră încurcată. Membrii U2 erau în Australia şi se simţeau destul de confortabili înainte de următorul spectacol pentru a permite muzicii să îi inunde. Inginerul de sunet al trupei, Joe O`Herlihy, a înregistrat din obişnuinţă materialul brut în format DAT (Digital Audio Tape). Au revenit asupra lui când înregistrau melodia All That You Can`t Leave Behind. „Mereu era această frumoasă sădire a interpretării“, spune Daniel Lanois. „Până în această zi este foarte, foarte înălţătoare. Este în mare parte contribuţia lui Bono – el a luat chitara lui Edge, cu sunetele sale enorme, şi a ieşit cu asta pe loc. Am încercat să o includem pe albumul U2“. Dar nu a mai încăput. În plus, Bono avea cu totul alte probleme. A început să audă melodia în timpul scenei din Million Dollar Hotel în care Tom Tom sare de pe acoperiş. Ar fi avut un oarecare sens. „I ain`t got no home in this world“, cântă Bono, reverberând spirituala piesă bluegrass This World Is Not My Home, „just gravity, luck and time/I ain`t got no home in this world/Just you and you`re not mine/stateless/weightless.“

În cele din urmă au trebuit să îi găsească loc în altă parte a filmului, dar încă oferă unul dintre momentele magice în care muzica şi imaginile elidă cu o putere liniştită. Este o idee tipică pentru U2, evocând spectrul spiritului itinerant care bântuie albumul Zooropa, în special melodiile Stay (Faraway, So Close!) şi The Wanderer. „Este ca un blues de Robert Johnson“, reflectează Bono. „Este un fel de blues sci-fi“. Un alt tip de blues, am putea spune.

Coloana sonoră a filmului mai cuprinde o melodie celebră The Ground Beneath Her Feet, a cărei versuri au fost scrise de romancierul Salman Rushdie, inspirat de cartea sa cu acelaşi nume, Pământul de sub tălpile ei.

http://youtu.be/ukq-dylVSpY

http://youtu.be/5Oe7TIaaRJo

Print Friendly, PDF & Email
Citeşte şi
Cries and Whispers (1972)