Barton Fink, regizat de fraţii Coen în 1991, urmăreşte evoluţia eroului său omonim de la un mărunt dramaturg politic din New York până la un hamal literar contractat de Hollywood şi timpul petrecut suferind de un blocaj literar sever în închisoarea aleasa de el (o cameră mică în hotelul de tranzit Earle) şi clipele şi mai chinuitoare petrecute cu cei pe care îi întâlneşte. La scurt timp după sosirea sa la Hotel Earle – al cărui motto este: Hotel Earle: O zi sau o viaţă – devine clar că Barton s-a cazat în iad. Acest lucru este evident chiar înainte de a intra în camera sa – în care este atât de cald încât pereţii transpiră şi tapetul începe să se cojească -, înainte să descopere că are un ţânţar foarte însetat drept coleg de cameră şi înainte ca vecinul său să se dovedească a fi un ucigaş psihopat care îi omoară amanta în timp ce el doarme lângă ea, doar pentru a-l încrediţa cu un pachet care conţine, cel mai probabil, capul ei. Simbol al grandorii pălite, holul de hotel în care Barton intră şi-a pierdut capacitatea de a-i uimi pe cei care intră în spaţiul său cu spectacolul seducător al suprafeţei opulente.
O serie de critici au sugerat că nu există niciun fel de muzică în scena holului de hotel – când Barton soseşte prima dată în Los Angeles. Dar există muzică. Au fost folosite viori, tromboane bas şi la sfârşitul ei nişte mostre de pian preparate anterior, însă acestea au fost mascate destul de bine ca design sonor. „Pentru mine, cel mai important lucru în legătură cu Barton Fink este modul în care partitura muzicală şi designul de sunet lucrează împreună. Joel şi Ethan au crezut că poate nu vor avea loc pentru muzică în film, că poate vor fi doar efecte de sunet, dar când au auzit tema pe care am avut-o pentru Barton, le-a plăcut“, povesteşte Carter Burwell, compozitorul muzicii din Barton Fink. Efectele sonore sunt extrem de importante şi nu sunt naturale.
[su_quote cite=”Carter Burwell”]Există o scenă în care camera de filmat intră în chiuveta din baie. Intră în instalaţia sanitară. Pentru asta am ales instrumente şi am încercat să compun o partitură care să se potrivească cu cele mai semnificative efecte sonore. Am angajat opt trombonişti pentru a obţine ceva în genul sunetului de ţevărie, ceva asemănător sunetelor joase de didgeridoo, dar de la trombonul bas. Am pregătit sunete de pian, care au fost apoi înregistrate şi cărora li s-a redus din înălţime, pentru bubuiturile care vin de la hotel, de la instalaţiile sanitare. Am folosit viori pentru a imita ţânţarul. Când Barton se întinde pe pat, în camera sa de hotel, sper că aţi auzit că au fost viori în timp ce cadrul se strânge spre tabloul de pe perete[/su_quote]
La sfârşitul scenei, când Barton stă întins pe pat şi ţânţarul este deasupra lui, Burwell a folosit un bâzâit scăzut care vine de la tromboane şi de la acele sunete de percuţie neidentificabile care au fost înregistrate după compoziţiile de pian. Burwell şi Skip Lievsay, designerul de sunet, au avut tendinţa de a-şi împărţi spectrul de frecvenţă, ceea ce i-a ajutat foarte mult atunci când au ajuns la mixajul filmului.
[su_quote cite=”Carter Burwell”]Probabil pentru prima dată în experienţa mea şi, poate, ultima, ştiam cu toţii ceea ce urma să fie inclus în mixajul filmului; nu au existat surprize majore, şi a fost unul dintre cele mai plăcute mixaje pe care le-am făcut vreodată. Totul e foarte curat, clar, a fost creat un mediu sonor foarte frumos şi asta datorită planificării. Nu există niciun motiv pentru care compozitorii şi oamenii de sunet să nu poată face asta tot timpul, doar tradiţia şi faptul că par a fi departamente diferite pentru o mulţime de producători. De obicei, muzica şi sunetul încep să lucreze cam în acelaşi timp, deci trebuie doar să pui filmul la un loc şi să coordonezi ceea ce faci. Eu şi Skip făceam schimb fie de casete, fie, mai nou, de fişiere Pro-Tools, aşa încât puteam auzi ce plănuia el şi puteam folosi o parte din înregistrările sale la ceea ce făceam eu[/su_quote]
Fraţii Coen au avut idei foarte specifice despre fiecare efect sonor folosit în Barton Fink. Computerele deveniseră deja un instrument foarte puternic şi permiteau redarea alături de imagini a fiecărui sunet. În acest fel, regizorii au putut vedea direcţia spre care se îndreaptă designerii de sunet şi compozitorul şi au putut discuta cu aceştia. În acest fel, pista de sunet a fost mai degrabă dezvoltată, decât realizată prin aruncarea tuturor sunetelor împreună. În toate filmele fraţilor Coen există o mulţime de efecte de sunet şi efecte Foley. Acestea nu fac neapărat filmul mai plăcut pentru public, dar fac o pistă de sunet mai complexă pentru regizori, iar acest aspect este o parte a ceea ce-şi doresc ei.
[su_quote cite=” Skip Lievsay”]Am discutat despre cum am putea face ca hotelul să fie ca un mausoleu. Era un hol, care era un punct de intrare în uitare, şi fiecare cameră de pe hol trebuia să fie o sticlă sigilată vidată în care ocupanţii trăiau. Aşa că am decis să facem holul cu accent pe tonurile joase, culoarele vântoase şi camerele fără zgomot. Mecanic, cea mai mare parte a muncii a fost în camere. Ocazional, coridorul era tranzitat şi astfel avea o funcţie crucială. Ne-am oprit la această formulă: va fi vântos şi sunetul va fi acela al vântului care suflă pe sub o uşă. De fiecare dată acesta creştea în intensitate şi, în cele din urmă, spre finalul filmului, când John Goodman intră cu o puşcă, am vrut să avem, ca la hokey, un vânt cât mai înfiorător posibil fără a deveni un desen animat. Pentru mine a fost clar: dacă deschizi uşa spre culoar, poţi auzi acea interacţiune cu uşa. Puteai auzi acel şuierat de vânt[/su_quote]
