Orice fan al filmelor delicat de precise regizate de Wes Anderson ştie că muzica este un element integrant asemenea distribuţiei şi scenariului. Ce ar fi fost secvenţa de generic din The Royal Tenenbaums (2001) fără versiunea orchestrală a melodiei Hey Jude sau The Darjeeling Limited (2007) fără sunetele melancolice ale The Kinks?
Cine spune că Wes Anderson nu se schimbă ar trebui să privească puţin mai atent parcursul său din ultimii ani. Într-adevăr, stilul său distinctiv a rămas foarte andersonian, dar a renunţat treptat la unele dintre mărcile stilistice care i-au adus notorietatea. Au dispărut cadrele în slow-motion de final, fontul futuristic (înlocuit cu fonturi cursive sau în afara standardului) şi apelul la muzica modernă. Fără îndoială, Aderson obişnuia să folosească melodii pop de-a lungul unui întreg film, dar acest lucru s-a schimbat odată cu The Darjeeling Limited (care include Rolling Stones şi trei melodii de Kinks, dar care a fost, în mare parte, dominat de muzica originală a compozitorului/regizorului indian Satyajit Ray). Această tendinţă a continuat cu Fantastic Mr. Fox (2009), film care include melodii ale Rolling Stones şi The Beach Boys, dar care este definit muzical de compoziţiile lui Alexandre Desplat. Acelaşi lucru este valabil şi pentru penultimul său film Moonrise Kingdom (2012), unde îi întâlnim pe Françoise Hardy şi Hank Williams, dar mai ales Desplat şi/sau muzica lui Leonard Bernstein. În consecinţă, muzica pop a trecut în plan secund, iar compoziţiile originale şi muzica clasică s-au mutat în prim-plan.
Această direcţie se simte şi mai pregnant în coloana sonoră a ultimului său film, The Grand Budapest Hotel (2014), care nu conţine niciun strop de muzică pop. Pe lângă compozitori europeni şi ruşi (Öse Schuppel, Siegfried Behrend, Vitaly Gnutov), coloana sonoră este semnată de Desplat. Compozitorul francez îmbină elemente orchestrale cu instrumente cu claviatură şi bâzâit ambiental, ţesând împreună variaţii eclectice pe câteva teme melodice centrale. Ies în evidenţă chitările flamenco clocotitoare din Overture: M. Gustave H, orgile bisericeşti din Last Will and Testament, interludiul bizar de tip cutie muzicală al Up the Stairs/Down the Hall, percuţia din A Dash of Salt (Ludwig’s Theme) şi stilizările înfiorătoare de pian, gen casă bântuită, din Mr. Moustafa.
[su_quote cite=”Alexandre Desplat”]Când citeam scenariul, Wes mi-a menţionat un fel de sunet care ar ieşi din Mitteleuropa – ceea ce imaginaţia noastră putea auzi din sunetele Mitteleuropei. Şi Mitteleuropa, pentru că filmul se întinde din Elveţia în Turcia, este o porţiune întinsă de teren pe care există instrumente şi ritmuri şi melodii pe care le poţi identifica rapid, desigur, te poţi gândi la ţiteră, balalăici, instrumentele de percuţie care vin şi din est, tulnicele. Toate aceste lucruri au fost puse împreună într-o mare, mare oală. Când începi să le amesteci devin un fel de sunet ciudat, special, bizar. Şi asta e ceea ce am fost încântaţi să obţinem.[/su_quote]
Momentul muzical care semnalizează cel mai bine coloana sonoră în stil Wes Anderson este barocul Concerto for Lute and Plucked Strings I. Moderato, cu clavecinele şi coardele sale impunătoare.
Filmele lui Wes Anderson au fost descrise ca fiind aspre, bizare şi chiar un pic afectate. Piesa Moonshine, de pe coloana sonoră a The Grand Budapest Hotel, combină toate aceste atribute. Melodia începe cu ciupituri rapide de scripcă, iar farmecul Lumii Vechi străluceşte pe tot parcursul său. Solo-ul se opreşte cu un bâzâit ascuţit, după care apare întreaga orchestră, reiterând tema cu zeci de instrumente înviorătoare. Pe măsură ce piesa se derulează, devine şi mai zgomotoasă, adăugând straturi de şuierături, comenzi răstite în limba rusă şi chiar un întreg cor. „Unde şi când poate un compozitor de film să folosească buciume, fluiere, balalăici, orgă, cor bărbătesc, clopote şi chimval?“, se întreabă Desplat. „Ei bine, doar în Lumea lui Wes.“
Într-un interviu acordat revistei Nylon, Alexandre Desplat declară că are o afinitate pentru Wes Anderson pentru că cinemaul său nu poate fi comparat cu un altul. Potrivit acestuia, chiar şi în transpunerea romanului lui Roald Dahl, Fantastic Mr. Fox, Andeson injectează atât de mult din propria sa personalitate şi propria sa lume, încât devine o poveste de Wes Anderson şi uiţi că filmul se bazează pe romanul lui Dahl. Aceasta este dovada unui mare cineast, care are capacitatea de a digera şi de a recrea chiar şi un clasic. „Toate filmele sale au muzică, dar într-un mod creativ. Trebuie să spun că la cele trei filme pe care le-am făcut împreună (Fantastic Mr. Fox, Moonrise Kingdom şi The Grand Budapest Hotel) am fost mereu ca nişte copii într-un magazin de jucării, încercând să experimentăm fiecare jucărie găsită şi fiecare idee şi să ne distrăm“, spune Desplat. El compară stilul regizoral al lui Anderson cu cel al lui Roman Polanski, orientat spre detalii. Wes Anderson proiectează cu precizie fiecare cadru, replică, mişcare de cameră şi moment muzical.
Bibliografie
Steff Yotka, Sounds like Wes Anderson, Nylon, 10 martie 2014; Internet: disponibil aici;
http://youtu.be/3OBYcmBFpDE
