Chiar dacă filmul regizorului spaniol Víctor Erice, The Spirit of the Beehive (1973), este foarte arid din punct de vedere muzical, acesta conţine mai multă muzică extradiegetică decât restul lucrărilor sale cinematografice. Partitura muzicală compusă de Luis de Pablo se încadrează în convenţia de laitmotive identificate cu diferite personaje şi situaţii. Totuşi, această muzică nu obliterează sentimentul omniprezent de linişte apăsătoare. Pe de o parte, acest lucru se datorează faptului că interludiile muzicale tind să fie scurte, în special cele care sunt uşoare. (Melodia rapidă şi veselă care acompaniază intrarea fetei în şcoală, spre exemplu, se încheie brusc.) Pe de altă parte, bucăţile muzicale extradiegetice persistente (asociate cu Ana [Ana Torrent]) sunt teme pline de suspensii şi ritmuri neregulate care profită de încercarea muzicii experimentale de a include liniştea în piesa muzicală.
Víctor Erice se îndepărtează de utilizarea muzicii extradiegetice în următoarele sale filme: El Sur (1983) şi The Quince Tree Sun (1992), bazându-se mai degrabă pe piese preexistente şi pe muzică diegetică a căror prezenţă este mai naturalistă, ca în secvenţa izbitoare din El Sur în care Agustin citeşte o scrisoare de la Laura într-o cafenea în timp ce un pian, care este acordat, loveşte note disonante ce vor caracteriza restul filmului.
În The Spirit of the Beehive absenţa cuvintelor creează o linişte care ajută la materializarea experienţei nerostite a războiului civil. The Spirit of the Beehive este despre daunele cauzate de incapacitatea de a vorbi, despre liniştea forţată a ortodoxiei postbelice. Părinţii nu vorbesc unul cu altul, iar propriile lor gânduri sunt exprimate prin forme convenţionale şi citate (scrisoarea Teresei [Teresa Gimpera], rescrierea cărţii lui Maurice Maeterlink, Viaţa Albinelor, de către Fernando [Fernando Fernán Gómez]) pe care privitorul trebuie să le conecteze cu acţiunea şi să le descifreze.
Dincolo de povestea des repetată cum că Erice a redus dialogul la strictul necesar pentru ca scenariul să treacă de cenzorii franchişti şi filmul să poată fi realiza, greutatea liniştii din acest film reproduce în spectator povara tăcerii care apasă pe umerii Anei. Această distilare a cuvântului rostit are neajunsurile sale, după cum subliniază muzicologul Michel Chion în manifestul său împotriva dialogului în film, Cuvinte Irosite:
[su_quote]Pe de o parte, situaţiile trebuie special create pentru a explica, mai mult sau mai puţin artificial, absenţa vocii; pe de altă parte, avem un sentiment de linişte şi gol între cele câteva secvenţe vorbite, care încep să sune ca un corp străin în film.[/su_quote]
Erice transformă aceste probleme în avantajul său în The Spirit of the Beehive, prezentând personajele în timp ce îndeplinesc activităţi solitare sau prea înstrăinate ca să-şi vorbească şi prin folosirea înăbuşelii create de linişte ca temă în filmul său. S-ar putea presupune că puţinele cuvinte rostite au o importanţă covârşitoare; în fapt, ele sunt nivelate pe un plan în care zgomotul, imaginea, muzica şi cuvintele creează un înţeles împreună.
