Participarea muzicianului Mihály Vig în filmul idiosincratic, lung de șapte ore, Sátántangó (1994), al regizorului maghiar Béla Tarr, a marcat nu doar întoarcerea sa în lumea artei, ci i-a oferit o modalitate de a înțelege și a reprezenta aspecte legate de propria sa experiență de viață. Chiar dacă Mihály a fost cu totul absorbit în realizarea filmului, el nu s-a putut rupe de Fellowship of Faith, o sectă evanghelică de origine americană fondată la mijlocul anilor `80, din cauză devotamentului continuu al soției sale. Nu putea să prevadă consecințele pe care această sectă urma să le aibă asupra lui și a familiei sale.
Pentru Mihály Vig, fondator al trupei underground Balaton, întâlnirea cu secta religioasă a fost motivată de o căutare filosofică și morală a sensului vieții sale. A început să studieze Biblia și a realizat că „textele lui Isus erau chiar bune“. Alături de soția sa, Mihály s-a alăturat cultului Fellowship of Faith. Timp de câțiva ani a rupt legătura cu muzica, dar pasiunea sa pentru sectă s-a stins după aproximativ patru luni. O persoană cu minte critică, Mihály și-a dat seama în scurt timp că această comunitate nu trăia în concordanță cu idealurile declarate, de a se îngriji unul de altul și de cei săraci. Stilul autoritar al liderilor religioși l-a îndepărat și mai mult. Ușor, el a intrat din nou în comunitatea artiștilor: „Din când în când, o dată pe an sau cam așa ceva, cântam la un concert, dar era departe de a fi ceva regulat. Între timp, am compus o grămadă de muzică de film… Am vrut să revin la teatru, ceva ce am avut mereu în minte.“
Sátántangó (Tangoul lui Satan) este un produs cultural postsocialist, care a avut premiera în 1994 și care a fost realizat în decursul a trei ani. Béla Tarr a descris structura Sátántangó ca fiind similară cu cea a tangoului – în 12 părți, cu șase pași înainte și șase pași înapoi – o idee reflectată, de asemenea, în schema de suprapunere temporală. Narațiunea elaborată excelent permite o sinceritate rar dobândită în film; scene individuale progresează organic, captate într-o cinematografie alb-negru uimitoare cu mișcări de cameră stăruitoare și în serpentină. Întinderile de noroi și ploaia nu eclipsează umorul macabru a lui Tarr; nici nu atenuează efectele antrenante de cinema care invocă drama și pasiunea vieții însăși.
Perioada extinsă a filmărilor, finanțarea externă uriașă și, într-un final, aprecierea criticilor internaționali au făcut din Sátántangó un eveniment cultural important. Mai mulți membrii ai mișcării rock underground au fost implicați în producția sa. Mihály Vig a jucat rolul principal, a fost co-autor al scenariului și a compus coloana sonoră. Personajul său filmic și povestea repetă propria sa experiență cu Fellowship of Faith și, în sens mai larg, portretizează mișcările religioase și pseudo-religioase ca pe un simptom de anomie în Ungaria contemporană. Sátántangó este o comedie neagră despre un popor care se dezbină, este „dansul morții celor (încă) vii“. Filmul descrie viața unei comunități rurale din cel mai înapoiat economic colț al Ungariei. Acest sat pare a fi ascuns într-un colț de țară de care timpul a uitat.
Încă de la prima scenă pare că ceva s-a destrămat. Timpul pare că s-a oprit și toate acestea prefigurează decădere și dezintegrare. La fel cum viața însăși a încetinit, contururile acestei așezări uitate de Dumnezeu devin vizibile… Odată cu colapsul economiei, locuitorii săi s-au mutat treptat – cu luni sau chiar ani în urmă? …o pânză de păianjen invizibilă, de letargie profundă, se extinde asupra așezării. Toată lumea își blestemă viața. Cei mai mulți încă nutresc vise mărețe despre un fel de nou început; planuri care, de obicei, nu înseamnă nimic mai mult decât câștigul pe seama altora… Totuși, până acum, niciunul nu a avut curajul de a se descătușa din această așteptare fără sens sau din această stare de a fi îngropat de viu.
Cu toate acestea, pe neașteptate, un fost locuitor al satului se întoarce, dând speranțe pentru o viață mai bună. Vorbește despre un nou model de fermă prosperă, amplasată în apropiere, care va asigura locuri de muncă, pace și securitate pentru întreaga comunitate. După ce sustrage toți banii unora dintre săteni, omul numit Irimiás (numele îl evocă pe Ieremia, profetul Vechiului Testament) îi conduce către noul loc, care, însă, se dovedește a fi mai sterp decât cel pe care l-au părăsit. La scurt timp după ce Irimiás îi ajută să-și găsească de lucru și cazare se dovedește a fi un agent al securității naționale. Exodul conduce, astfel, la trădarea finală a speranțelor și viselor comunității.
Discuțiile criticilor despre Sátántangó clarifică faptul că sărăcia, înapoierea și falimentul moral al acestui sat unguresc este doar unul dintre straturile mesajului complex al filmului. Satul simbolizează societatea maghiară, chiar și comunitatea de artă însăși – o societate prinsă într-o stare de așteptare paralizată și dorință. Astfel de situații conferă o putere excesivă oricui are un pic de ingeniozitate. Acesta este timpul unor figuri precum Irimiás, escroci, predicatori care, cu promisiuni false, îi conduc în neant pe cei care își plasează încrederea în ei. Aceștia sunt urmați chiar și când nu sunt de încredere, deoarece în întunericul omniprezent, cel puțin, oferă viziuni.
Mihály Vig nu a petrecut suficient timp alături de Fellowship of Faith pentru a-și adapta muzica la exigențele cultului. Căutând să-și recapete libertatea, el și-a reluat legăturile cu lumea artei de avangardă și a folosit filmul Sátántangó ca pe un mediu de cercetare intelectuală și emoțională.
Bibliografie
Anna Szemere, Up from the Underground: The Culture of Rock Music in Postsocialist Hungary, The Pennsylvania University Press, Pennsylvania, 2001;
