Frică, panică, invenţie, procrastinare, conversaţie, mai multă conversaţie cu regizorul şi mai multă conversaţie cu directorul de imagine, pentru a cunoaşte paleta de culori folosită, parcurgerea unei cantităţi enorme de cărţi, din nou amânare, frică şi mai multe termene limită până când cineva smulge partitura din mâinile compozitorului, aşa îşi descrie Hans Zimmer procesul de realizare a unei coloane sonore.
Primul lucru la care mă gândesc este muzica, iar ultimul lucru la care mă gândesc este tot muzica. Sunt ca un călugăr. Nu văd prea mult lumina zilei. Îmi petrec timpul cu muzicieni şi regizori şi încerc să îmi petrec cât mai mult posibil din viaţă cântând.
Hans Zimmer
Cronicile la ultimul film pentru care a realizat coloana sonoră, Interstellar (2014) – în regia lui Christopher Nolan, au fost împărţite, dar majoritatea criticilor sunt de acord asupra unui punct: filmul este foate, foarte zgomotos. Zimmer, un compozitor de film prolific şi vechi colaborator de-al lui Nolan – probabil cel mai bine cunoscut pentru crearea de acum deja celebrelor sunete „BRAAAM“ de alămuri din Inception (2010), ţine atât de mult la puterea absolută a partiturii sale încât a amânat lansarea albumului cu coloana sonoră a Interstellar până la două săptămâni după premiera filmului.
Am vrut ca oamenii să o audă cu adevărat pentru prima oară alături de film, la difuzoarele gigantice ale unui cinema… Pur şi simplu nu am vrut ca oamenii să o asculte la nişte boxe mici, pe Mac-ul lor sau ceva de genul acesta. Am vrut ca ei să meargă şi să aibă experienţa viscerală de a fi ţintuiţi pe scaun.
Hans Zimmer
Dar chiar dacă partitura lui Zimmer pentru Interstellar este impunătoare din perspectiva decibelilor, este păcat că oamenii se concentrează pe acest atribut mai degrabă plictisitor. Deoarece este şi o bucată de muzică ce, asemenea filmului pentru care a fost compusă, este bogată în idei. De fapt, pentru a-şi atinge scopul de element de sprijin pentru un film care depinde de atât de multe concepte dificile, trebuia să fie deşteaptă: greutatea emoţională nu este suficientă când camera este îndreptată spre singularitate. Zimmer a trebuit să găsească modalităţi muzicale prin care să consolideze textul de astrofizică, rezultat dintr-un scenariu, al lui Nolan, dar chiar dacă poate părea dificil de surprins toate mişcările sale inteligente la prima audiţie copleşitoare, acestea sunt cu siguranţă acolo. Zimmer este uneori criticat pentru că se repetă, dar în Interstellar a realizat ceva proaspăt şi fascinant: a creat o partitură frumoasă care funcţionează şi ca program muzical pentru univers.
Înainte ca Zimmer să-şi poată aplica teoria coardelor în secţiunea sa pentru coarde, el a trebuit să înţeleagă despre ce era vorba în acest nou proiect de film, iar Nolan, devotat formei, i-a prezentat iniţial o provocare încifrată. Regizorul i-a cerut lui Zimmer să compună a bucată confortabilă de muzică ca răspuns la o scurtă fabulă despre un tată şi un fiu, fără a avea la îndemână niciun disc cu muzică pentru inspiraţie. Doar după ce compozitorul i-a prezentat lui Nolan melodia de o intimitate similară cu a unei scrisori de dragoste, regizorul i-a dezvăluit faptul că acest material – sau, cel puţin, extrapolări muzicale bazate pe el – va trebui să însoţească un echipaj de astronauţi spre o altă galaxie şi înapoi. Zimmer şi Nolan au spus această poveste de multe ori şi este foarte drăguţă, dar nu ne spune prea mult despre nivelul de dexteritate necesar pentru a capta muzical atât dragostea familială de bază, cât şi experienţele cosmologice care abia pâlpâie pe creasta înţelegerii noastre. Adevărata provocare pentru Zimmer începe odată cu decolarea navei Endurance, când trebuie să capteze pe coloana sonoră cele mai extraterestre fenomene: găurile de vierme, dilatarea timpului, supradimensiuni, deformările şi răsucirile spaţiului în sine. Ce notă muzicală este mai potrivită pentru o gaură neagră denumită Gargantua?
La această întrebare, formulată de un reporter al publicaţiei Slate, Zimmer s-a lansat în povestea tehnică de culise a uneia dintre temele centrale ale filmului. „La un moment dat, Chris a spus ceva de genul, «Trebuie neapărat să găsim o cale de a fuziona ideea de gravitaţie şi timp»“, îşi aminteşte compozitorul. Un ordin exagerat pentru un artist mai confortabili cu armonia şi măsura, dar Zimmer a avut o idee:
Singurul mod prin care am ştiut să fac asta a fost să compun o temă de dragoste enormă, foarte mahlerescă şi straussiană, cu notele mereu tinzând spre înalt. Este un truc muzical, dacă vreţi, prin care am încercat să pară că notele vor continua să meargă în sus tot timpul, în timp ce ceea ce se întâmplă cu adevărat este contrapunctul coborârii. Ai mereu această idee cum că lucrurile se înalţă, la infinit, asemenea unui scaun de frizer.
Hans Zimmer
Dacă această tehnică compoziţională „fuzionează ideea de gravitaţie şi timp“ este discutabil. Dar cu siguranţă ajută la articularea unui sentiment de scară, care ne ţine de mână în timp ce încercăm să înţelegem distanţele de nepătruns pe care operează gravitaţia şi vastitatea şi caracterul alunecos ale timpului cosmic.
Bibliografie
J. Bryan Lowder, Music of the Spheres, Slate, 12 noiembrie 2014; Internet: disponibil aici;
